Anul acesta ne este dat să trăim o mare satisfacţie legată de afirmarea fotbalului românesc în lume: calificarea echipei naţionale - după o pauză de opt ani - la Turneul Final al Campionatului European. Ce băi de mulţime a făcut "întâiul marinar al ţării" anul trecut, pe stadioanele din Timişoara şi Constanţa, în campania încununată de succes a "tricolorilor"?

După cum anticipăm, băile de anul trecut vor fi "apă de ploaie" pe lângă cele la care vom putea fi... contemporani în cazul unei campanii încununate de succes a reprezentativei României în "grupa morţii" din Elveţia (Berna-Zurich), în chiar perioada alegerilor locale (9-17 iunie 2008). Chiar şi celebrul chef de la Golden Blitz de acum doi ani, din seara când Steaua se califica în semifinala Cupei UEFA, de la care întâiul om din stat pleca la volanul propriului automobil, deşi fusese în prealabil imortalizat în mai multe clişee închinând cu cel care avea să se declare de nenumărate ori (în faţa camerelor de luat vederi) ca fiind - Doamne iartă-mă! - nici mai mult, nici mai puţin decât "trimis al lui Dumnezeu pe pământ" (!?), ar fi dat uitării ca un fapt banal pe lângă ce-ar putea să se întâmple în cazul în care România ar trece de grupa campioanei şi vicecampioanei mondiale. E clar că, dacă vom avea parte de aşa ceva, va fi doar meritul "partidului cu pedale" (PDL), care, în mod cert, pentru aceasta ar trebui, nu-i aşa, eternizat la putere alături de conducătorul său iubit (nu este vorba despre individul mic şi vorbăreţ de la Cluj!). Se va organiza atunci, desigur, un referendum (exact pe coordonatele celui din mai 2007), rezultatele votului "liber exprimat" urmând a le centraliza neapărat renumita "Net Consulting", restul nu contează, subiectul (dar şi predicatul... ca şi rezultatul) fiind de la sine înţeles. Având această perspectivă, aproape că nu-ţi mai doreşti să ai parte de rezultate fotbalistice de tipul celor care au reuşit, chiar pe vreme "câinească", să scoată în stradă jumătate din populaţia României. Un eveniment deosebit în viaţa publică de la noi a fost adoptarea legii (iniţiată de deputatul Dumitru Dragomir) privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive. Legea, în fond perfectibilă, ca orice act normativ, aprobată de Parlament în decembrie şi promulgată de preşedinte zilele trecute, este menită să stăvilescă huliganismul care proliferase ca o pecingine în ultimii doi ani în jurul arenelor sportive din România. Este remarcabil că s-a reuşit adoptarea unei astfel de legi (cu atât mai mult, cu cât iniţiativa legislativă aparţine unui deputat din opoziţie), în condiţiile în care în Parlament au fost respinse mai toate propunerile legislative în materia sportului (mă gândesc, în primul rând, la o propunere legislativă iniţiată de peste 100 de deputaţi - între care şi cinci din Bihor - prin care se încerca o despovărare fiscală a veniturilor realizate din fotbal, singura cale realistă de limitare a evaziunii fiscale în acest domeniu în care circulă, pe căi văzute şi nevăzute, sume totale de ordinul sutelor de milioane de euro). În ultimii ani, patimile unor aşa-zişi suporteri merseseră până la agresiuni de tipul celor cauzatoare de pierderi de vieţi omeneşti (cazul unui clujean înjunghiat mortal în vara anului 2007), multe dintre întrecerile sportive (vezi meciurile Steaua - Dinamo, la fotbal şi la handbal) fiind perturbate de manifestările de-a dreptul barbare ale "suporterilor" din tribune.
În Oradea noastră dragă, cea care de mai bine de 100 de ani este "virusată" de fotbal, amploarea patimilor legate de fenomen este mult diminuată. Chiar dacă echipa fanion a judeţului (structura sportivă cea mai iubită din judeţ - vezi sondajle etalate pe internet) are mai mulţi suporteri decât singura grupare orădeană prezentă în Liga Campionilor (la polo), (sub)mediocritatea în care a fost adusă de "managementul profesionist" (termen preluat din raportul de audit comandat şi plătit de către acţionari, în perspectiva vinderii clubului) din ultimele două sezoane o face să fie refuzată chiar de jucătorii legitimaţi la cluburile din oraşele şi comunele judeţului. Dacă, în alte timpuri, veneau la Oradea în perioada intercompetiţională de iarnă echipe precum Ponte Preta (Brazilia), o campioană a Poloniei din deceniul al VIII-lea din secolul XX, Videoton (finalista Cupei UEFA în 1986), în ultimii doi ani, acelaşi FC Bihor a reuşit să perfecteze jocuri amicale doar cu echipe de tipul celor din Căbeşti şi Cociuba Mare (care, de altfel, a şi învins-o la un scor ruşinos). În vremea când jucători formaţi la şcoala orădeană de fotbal (gen Claudiu Keseru, care, după aproape trei ani petrecuţi în Franţa, se pare că va fi legitimat la Dinamo) îşi caută locul în alte zări, FC Bihor are perspective certe (fără glumă) pentru calificarea conform rigorilor comunităţii europene a... stadionului. Asta pentru că suntem într-un an electoral, puşculiţele de campanie trebuiesc alimentate, iar lucrări precum demolarea tribunelor, amenajarea terenului de antrenament şi a anexelor de la stadion, ca şi a instalaţiilor conexe (nocturnă şi tabelă electronică de marcaj) sunt numai bune pentru a stimula entuziasmul firmelor care sponsorizează cu generozitate costisitoarea publicitatea electorală ce asigură "mersul înainte" al unei administraţii care a făcut şi lucruri bune în oraş, însă, cu certitudine putea să gospodărească mult mai judicios contribuţiile noastre, ale orădenilor.