Ce dovadă mai bună putem avea că recesiunea economică nu a ajuns şi pe la noi, decât faptul că ne arde de alcătuit topuri cu mari bogătaşi. Ar fi fost cinic ca o ţară ameninţată de flagelul sărăciei să-şi etaleze pricopsiţii. Aşa că nefiind încă cu burţile goale, putem privi, unii mânioşi, alţii curioşi, spre cei care formează o cu totul altă Românie, decât cea a celor mulţi.

Ceea ce este la îndemâna oricui de observat este faptul că o serie dintre primii mari bogătani nu şi-au realizat la modul capitalist averile. Au speculat, după 1990, diverse conjuncturi, au câştigat enorm din faptul că statul centralist comunist s-a fărâmat în bucăţele, astfel că fiecare a încercat să prindă o bucăţică cât mai mare. Oricum, aproape toţi cei care au prins bucăţica stăteau cu gura deschisă, pentru că ştiau că le va pica ceva-n gură. Deci nu tu investiţie minimă, activităţi de producţie, pierderi şi amortizări de durată lungă. Banii s-au înmulţit ca şi ciupercile după ploaie, la marii nababi din topuri. Ipocrizia cea mare este tocmai aceasta, că ei şi-au realizat averile într-un mod necapitalist, după care se dau mari capitalişti. Predică tot felul de teorii despre lecţia dură a concurenţei, a competiţiei, ca şi cum ei s-ar fi desprins din mrejele unei aprige competiţii, din hăţişurile unui mediu concurenţial nemilos. Nici vorbă, ei s-au desprins din balta cu peşte a averii naţionale, din care fiecare a luat cât a putut. Sigur că odată ce s-au văzut cu sacii-n căruţă, le-a fost uşor să pozeze în mari antreprenori, au mai citit şi ei câte ceva despre legile economiei de piaţă, după care şi-au pus costumul şi pălăria albă de capitalist, doar, doar, vor mai acoperi banii negri din averile lor.
Aceşti oameni au făcut bani foarte uşor în România, iar a face bani uşor contravine unei economii capitaliste sănătoase. Cu alte cuvinte n-au simţit pe propria piele greutăţile începutului, spectrul întunecat al falimentului, ca să numai vorbim de concurenţa nemiloasă. Ceea ce le cer ei angajaţilor lor, şi anume competitivitate, muncă peste program, sacrificii personale, toate acestea ei nu le-au trăit. Unora le-a crescut averea într-o noapte de nu ştiu câte ori, iar pentru alţii a fost suficient să ia un prânz la locul potrivit şi cu omul potrivit, pentru a obţine o semnătură care să le dubleze cifra de afaceri. Acum le este foarte comod să-şi angajeze specialişti, după care să meargă să se dea-n stambă pe la televizor sau să-şi mai golească buzunarele prea încărcate printr-un casino. De exemplu, după un anumit top, cel mai bogat român este Gigi Becali. Numărul unu al ţării în materie de bogăţie a mărturisit recent că nu are nici măcar carte de muncă. Deci primul bogătaş al ţării are un statut complet anarhic, asocial. Asta cred că spune multe despre normalitatea aşa-zisului mediu de afaceri românesc. Se pare că nouă românilor ne este dat să mimăm, tot cea ce Occidentul trăieşte cu adevărat. Decalajul insurmontabil faţă de vest reuşim să-l mai păcălim din când în când, prin această mimare a afaceristului capitalist, care a reuşit să triumfe la noi, şi fără carte, şi fără muncă, şi iată că şi fără carte de muncă.