Recent, Barack Obama a promulgat planul de salvare a economiei SUA, în valoare de 787 miliarde de dolari. Strategia anticriză prevede atât scăderi de taxe cât şi învestiţii mari în infrastructură precum şi în sectoarele strategice ale economiei SUA. Programele anticriză din SUA şi Germania pun accentul în primul rând pe reducerea fiscalităţii şi pe investiţii în infrastructură (şosele, căi ferate, poduri, şcoli).

Planul românesc anticriză nu putea fi decât unul original, el conţinând multe măsuri ce nu au de-a face deloc cu combaterea crizei. Spre exemplu, achitarea datoriilor guvernului în valoare de 8 miliarde nu reprezintă o măsură anticriză, aceste datorii trebuiau plătite indiferent dacă venea criza sau nu. La rândul lui nici „Programul rabla" nu reprezintă un antidot la criză. În primul rând că programul a fost început în 2005, când nici nu se pomenea măcar de criză, iar în al doilea rând suma obţinută pentru cele 60.000 de maşini, circa 55 de milioane de euro, este mai mult decât infimă pentru a putea resuscita industria auto, în contextul în care cifra de afaceri a acestei industrii pe 2008 a fost de 10 miliarde de euro. O altă măsură populistă a guvernului care nu numai că n-ar duce la ameliorarea crizei, ci dimpotrivă ar putea-o adânci, ar fi aceea de-a mări pensiile şi salariile pentru a stimula consumul, când, de fapt, mai degrabă s-ar crea un deficit bugetar prin această măsură aberantă.
Analizând comparativ programul românesc, aşa-zis anticriză, cu cele din America şi Germania ne putem da seama că măsurile cuprinse în acesta sunt mai degrabă menite a conserva o execuţie bugetară normală. Cu alte cuvinte, nu sunt măsuri menite să stimuleze sistemul privat, sunt doar nişte corective bugetare care nu au nevoie de criză pentru a fi puse în aplicare. Una din măsurile cu adevărat anticriză pe care atât America cât şi Germania au luat-o, şi anume reducerea fiscalităţii, nu numai că n-a fost adoptată de guvernul nostru, ci dimpotrivă se face totul pentru creşterea fiscalităţii, în special prin mărirea contribuţiilor la asigurările de sănătate.
Modul absolut neprofesionist de gestionare a crizei transpare tocmai din lipsa de încurajare a mediului privat. Asta în contextul în care numărul şomerilor va creşte alarmant, iar această forţă de muncă liberă nu va mai putea fi exportată spre ţările calde, la căpşuni şi în construcţii. Dimpotrivă se preconizează o reîntoarcere a românilor plecaţi la muncă în afara graniţelor care au început deja să resimtă din plin criza. Absorbţia acestei forţe de muncă ar putea fi făcută de marii investitori privaţi, cu condiţia ca aceştia să beneficieze de facilităţi fiscale pentru a nu se sufoca financiar. Din păcate, confuzia politică şi economică este cea care domneşte peste actualul guvern, care se dovedeşte a fi incapabil să propună măsuri viabile anticriză, măsuri cu caracter capitalist.

Marile firme private au o contribuţie semnificativă la produsul intern brut, iar prin stimularea acestora s-ar putea produce o relansare economică. Din păcate aceste insule de capitalism autentic care au preluat forţa de muncă rămasă pe drumuri în urma închiderii marilor combinate şi fabrici comuniste nu sunt răsplătite în niciun fel de către statul român. Dacă actualul guvern nu se va trezi la realitate şi nu va realiza un plan pe termen lung de ieşire din criză, care să includă încurajarea fiscală a marilor întreprinzători privaţi, precum şi ample lucrări de infrastructură, s-ar putea ca bolovanul crizei să ne împingă direct spre colapsul economic.