În ultima dezbatere televizată din campania electorală, Emil Boc îşi mângâia în direct barba imaginară, în timp ce Leonard Orban se împăuna cu măreţele realizări ale liberalilor. Un gest pe care ghiduşul democrat n-ar îndrăzni niciodată să-l repete, ca să denunţe braşoavele şefului statului. "Iubesc naivitatea, dar nu la bărboşi"”, spunea Leon Daudet, o vorbă care îl entuziasma pe Nicolae Steinhardt. "Bărboşii se cade să fie înţelepţi", comenta el în "Jurnalul Fericirii". Că Boc nu va ieşi niciodată din el însuşi, nu-i de mirare. Neverosimilă este însă candoarea unor cugetători aclamaţi ai cetăţii care rămân prizonierii unor eterne exerciţii de auto-admiraţie. La 4 februarie 2005, preşedintele Traian Băsescu explica, într-un interviu, că se comportă nonconformist pentru că vrea să rămână întruchiparea neamului său. "Sigur, dacă am avea un popor de 22 de milioane de Patapievici, în mod cert, eu nu aş putea fi preşedintele acestui popor. Dacă ar fi 22 de milioane de oameni ca Pleşu, iarăşi nu aş putea fi preşedintele acestui popor". Ba bine că nu! Probabil că Băsescu ar fi ales în unanimitate de poporul de Patapievici. Un popor pentru care simţul critic lipseşte cu desăvârşire, atunci când subiectul este Băsescu. La 6 februarie, România a fost zguduită de apelul unor intelectuali care doreau să susţină "un personaj care pare să devină un preşedinte pentru alte coordonate istorice". În aceeaşi zi, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc o dezbatere în care Gabriel Liiceanu, unul dintre semnatari, a simţit nevoia să-şi motiveze demersul. "Eu aşa am ajuns la poziţia de a semna acest Apel: m-am gândit că trebuie să mă feresc de persoanele lăudate de PSD şi PRM şi să mă îndrept spre cei înjuraţi de aceste partide". O astfel de mărturisire nu merită nici un fel de comentariu. Există însă exemple şi mai grăitoare: "Ce v-a făcut să demaraţi această luptă împotriva corupţiei, dragostea de popor sau un sentiment al responsabilităţii?", îl întreba inchizitorial acelaşi Liiceanu pe Băsescu, la 8 mai. Doina Cornea constata cu tristeţe că, în România, există gânditori care-i proslăvesc preşedintelui până şi defectele. Din păcate, nu vor exista scrisori deschise ale distinşilor admiratori ai lui Băsescu care să-şi calce pe inimă şi să-i reproşeze că, uneori, greşeşte. Or, Traian Băsescu are calităţile unui lider şi cusururile unui marinar. Primele l-au făcut preşedintele României, celelalte l-au obligat să facă faţă unei umilitoare proceduri de impeachment. Depinde numai de domnia sa dacă va intra în istorie drept primul conducător al României europene sau drept primul şef de stat postrevoluţionar suspendat. Peste timp, cercetătorii oneşti îi vor măsura şi meritele, dar şi excesele. În memorie, va rămâne însă mai ales titlul lecţiei pe care cei mulţi o vor învăţa la şcoală. Dacă vrea să lase ceva peren în urmă, Băsescu trebuie să încerce măcar să se schimbe. Pentru că nu va fi cu adevărat preşedinte decât atunci când şi defectele sale vor deveni prezidenţiabile. E uşor să faci apologia toleranţei, să scrii cărţi pe această temă sau să ţii conferinţe împreună cu prietenii. E dificil însă să te implici, când nu eşti tu victima. "Bis vincit, qui se vincit in victoria", spunea Publilius Syrus. I se aplică lui Băsescu, dar şi adoratorilor săi. În 2006, cei care au corectat tezele susţinute la bacalaureat au avut surpriza să constate că elevii l-au caracterizat pe Moromete drept intelectual. La anul, dacă li se va cere să definească intelectualul, tinerii vor putea răspunde, fără să se înşele prea mult, că intelectual e cel care-l susţine pe Băsescu.