În curând, se vor împlini 14 ani de la revolta populară românească din decembrie 1989, care a adus la revoluţionarea sistemului politic din România. Pentru cei care au uitat sau nici nu ştiu, poate, le-aş aminti că unul dintre primele şi cele mai pronunţate sloganuri lansate atunci a sunat în felul următor: "Vrem alegeri libere!" Pentru unul care am scandat aceste cuvinte în Piaţa Operei din Timişoara şi, ulterior, din balconul Primăriei din Oradea, dorinţa exprimată rămâne şi astăzi aceeaşi. Cu atât mai mult, cu cât în toţi aceşti ani am participat la toate alegerile şi referendumurile organizate. Dar ce înseamnă "alegeri libere"? Alegerile libere pot reprezenta libertatea de a alege între implicare şi neimplicare, între viitorul preconizat şi trecutul reactualizat, între vest şi est, între dreapta şi stânga, între b unăstarea majorităţii şi interesele minorităţii, între valoare şi nonvaloare, între bine şi rău, toate trecute prin filtrul subiectivismului individual. Şi de ce am avut noi parte în ultimii 14 ani? În 1991, de un referendum pentru o constituţie mai bună decât cea anterioară, dar departe de pretenţiile unui stat cu adevărat de drept. Anul acesta am fost aduşi în faţa urnelor fixe şi mobile pentru a spune un "DA hotărât"; hotărât de nişte guvernanţi cărora majoritatea (ce-i drept neoficială?!) le-a dat un prim avertisment. Dar să ne aducem aminte cum în Duminica orbului din anul de graţie 1990 am avut de ales între prelungirea unui trecut încă nedat uitării, prin Ion Iliescu, şi proiecţia unei lumi prospere şi civilizate, dar neînţelese, prin Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. În 1992, majoritatea compatrioţilor noştri n-au votat pentru "bine", deoarece cu "răul" deja s-au obişnuit. Ce-i drept, "binele" era doar promis, nu şi garantat, pe când "răul" era ceva concret şi ne aparţinea. Anul electoral 1996 a adus cu sine voturile unei majorităţi pentru o "mare speranţă" renăscută parcă din cenuşa victimelor timişorene incinerate în decembrie 1989. Dezamăgirea ce a urmat faţă de purtătorul speranţei de mai bine - Emil Constantinescu - îi marchează şi astăzi pe mulţi dintre români. Sfârşitul de mileniu ne-a dovedit că la noi totul este posibil, chiar şi o înfruntare decisivă între "un rău mai mic" - Ion Iliescu - şi "un rău mai mare" - C.V. Tudor. Dar, vai, şampania deschisă după victoria iliesciană s-a dovedit a fi o poşircă ambalată frumos într-o sticlă cu o etichetă albastră având 12 stele galbene dispuse în cerc. Şi acum, pornind de la o stare prezentă cruntă, dar adevărată, conform căreia suntem pe ultimul loc între aspirantele la Uniunea Europeană, anul 2004 va fi unul decisiv. Va fi decisiv nu doar pentru următorii patru ani, ci poate pentru mai multe decenii. Iar miza nu va fi doar una electorală, ci una chiar existenţială. În anul care urmează, vom avea din nou ocazia să ne facem auziţi, iar "vox populi" să devină "vox Dei". Pentru aceasta nu trebuie decât să reafirmăm dorinţa tinerilor decembrişti şi să alegem în mod liber între profesionalism şi impostură, între transparenţă şi minciună, între o justiţie dreaptă şi o justiţie politizată, între oameni morali şi "baroni", între competenţă şi aroganţă, între drept şi strâmb. Chiar dacă unii înclină să creadă că politicul este un rău necesar, eu refuz ideea conform căreia întreaga noastră clasă politică ar fi coruptă şi mincinoasă. Pentru că dacă aşa ar sta lucrurile, instrumentele democratice de care dispunem ar fi de prisos, nemaiavând pe cine alege să ne reprezinte cu adevărat. Din fericire, alegerile libere se justifică, atâta timp cât în politica românească îşi au loc personalităţi politice cu o moralitate şi cu veleităţi manageriale dovedite, cel mai elocvent exemplu la nivel naţional fiind Theodor Stolojan.