Motivele de divorţ admise de legile de stat şi cele admise de legile bisericeşti s-au deosebit şi se deosebesc şi ca număr şi după greutatea pe care le-o acordă o legislaţie sau alta. Numărul acestor motive a fost foarte mare şi uneori s-a mers la specificarea în amănunt a motivelor de divorţ atât prin legile de stat, cât şi prin cele bisericeşti.

Legislaţia Bisericii ca şi practică a vieţii bisericeşti n-a stabilit niciodată o listă determinată sau precisă de motive de divorţ. Ea s-a orientat în aprecierea motivelor de divorţ în primul rând după normele sale cu caracter religios şi apoi după normele stabilite de Stat în diverse epoci, pentru admiterea divorţului. Mai întâi, Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru acela pe care îl socoteşte ca atare şi Mântuitorul însuşi: şi anume adulterul. În cazul acestuia, despărţirea căsătoriei nu întâmpină niciun fel de greutate sau împotrivire din partea autorităţii bisericeşti. În cazul altor motive însă, care puteau fi oricât de grave, Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorţului, ţinând la trăinicia căsătoriei, după cuvântul Domnului ca: ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă (Mat. 19, 6), şi după cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel: legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea (I Cor. 7, 27) şi apoi: celor căsătoriţi, nu eu, ci Dumnezeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat (I Cor. 7, 10). Cu toate acestea, Biserica având misiunea ducerii la îndeplinire a scopului său şi având şi puterea de a rândui astfel de mijloace sau norme prin care ori să servească mai bine statornicirea unei bune rânduieli în viaţa Bisericii, ori să evite tulburarea şi păgubirea acesteia, a găsit necesar că şi în materie de divorţ poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul şi care primejduiesc de-a dreptul atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi religioasă a soţilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influenţând în chip negativ şi societatea bisericească pe o rază destul de întinsă. De aceea pornind de la constatarea că divorţul se admite de către Mântuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat în efectele sale cu moartea morală şi socotind că mai există şi multe acte care pot provoca moartea morală a unuia dintre soţi, precum şi unele care pot provoca moartea religioasă, iar altele moartea civilă a unuia dintre soţi, cu efectele lor negative asupra întregii familii şi asupra obştei bisericeşti în genere, pe cale practică ca şi prin anumite hotărâri, unele originare chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunţarea divorţului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adică socotite că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică, deşi nu identice cu aceasta şi că precum prin aceea încetează legătura căsătoriei, tot aşa şi acestea pot impune în unele cazuri încetarea legăturii matrimoniale.

Condiţiile pronunţării divorţului bisericesc

Urmând acest mod de a privi lucrurile, motivele de divorţ admise de Biserică pot fi grupate în următoarele patru categorii: motive care provoacă moartea religioasă; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică parţială; şi motive care provoaca moartea civilă. Motivele din prima categorie, adică acelea care provoacă moartea religioasă sunt următoarele: apostazia, erezia şi ţinerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală sunt următoarele: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osândă gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, şi părăsirea domiciliului.
Motivele care provoacă moartea fizică parţială sunt: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi contagioasă (lepra etc.).
Motivele mai importante care provoacă moartea civilă sunt: declararea unui soţ ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea de episcop.
Pentru aprecierea motivelor de divorţ şi pentru admiterea lor şi deci pentru pronunţarea divorţului în viata de stat au competenţa instanţele judecătoreşti. În ţara noastră această competenţă o au judecătoriile şi tribunalele judeţene.
În Biserica noastră, de la încetarea competenţei instanţelor bisericeşti pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legăturii de taină sau divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi, însoţită de actul doveditor al obţinerii divorţului civil, în conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 1949.

Taina căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală

Divorţul este definit drept cădere din har. Problema divorţului dintre soţi nu a constituit la noi, până în prezent, o preocupare specială de teologie morală, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea căsătoriei, privită dintr-o perspectivă care exclude un caracter strict utilitar, atârnând de legea iubirii, nu e un simplu precept evanghelic, pe care Biserica să-l transforme într-o normă juridică, ci un principiu care depăşeşte formalismul legii, pentru a pătrunde în zona Împărăţiei lui Dumnezeu. După cum se ştie, singura excepţie admisă în Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este "păcatul adulterului". Prin urmare, adulterul este menţionat ca o dovadă a faptului că nu a fost realizată căsătoria, că legea Împaraţiei lui Dumnezeu nu a fost împlinită. Dragostea şi adulterul se exclud reciproc, de aceea şi Taina Căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală. Temeiul iubirii este credinţa. Biserica nu "dezleagă" căsătoria, de vreme ce comuniunea în iubire nici nu există, fie că nu a avut niciodată loc, fie că nu mai are loc. Biserica constată căderea din har a unor soţi ce s-au căsătorit. Adulterul distruge esenţa tainică a căsătoriei, el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, ca viaţă conjugală şi-a pierdut sfinţenia. Întrucât iubirea dintre soţi este materia Tainei Căsătoriei, într-o novelă a Împăratului Iustinian se afirmă că "o căsătorie nu este reală decât prin iubire" (Nov. 74). Pe această linie, Biserica Ortodoxă şi-a stabilit atitudinea sa canonică faţă de divorţ:
"Legătura de căsătorie între două persoane încheiată legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine însuşi este mai puternic decât ideea Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei şi care distruge baza ei morală şi religioasă şi care, de asemenea, este moarte, numai că în altă forma".
Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria intră în disoluţia ei interioară. În suportarea poverii pe care i-o procură partea ce a comis sperjurul, soţul nevinovat ajunge în situaţia de a îndura un adevărat martiriu, devenind o victimă a unei căsătorii nefericite. Deşi adesea mai puţin remarcate, căsătoria nefericită prezintă şi alte victime, tot atât de grave: copiii care suferă şi a căror educaţie e mai mult decât compromisă.