Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos Acum peste două mii de ani, în oraşul Bethleem, s-a săvârşit marea taină a dreptei credinţe: "Dumnezeu S-a arătat în trup" (I Tim. III, 16). Eveniment unic în istoria omenirii, petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, stăpân peste Galileea (Nazarretul) şi Iudeea (unde era Bethleemul), amândouă regiunile făceau parte din Imperiul Roman şi erau guvernate de către un procurator, Quirinius. Imperiul era condus în vremea aceea de August (27 Î.Hr-14 d.Hr), primul împărat al Imperiului Roman, reorganizator al administraţiei şi armatei care a dispus un recensământ al populaţiei. Dispoziţiile recensământului obligau pe fiecare cetăţean să se înscrie (pentru a fi luat în evidenţă) în locul lui de obârşie, fără întârziere. Mergând cu Iosif de la Nazaret la Bethleem, spre a împlini porunca autorităţilor vremii, Sfânta Fecioara Maria a născut pe Iisus într-un staul de animale din marginea cetăţii. Acolo, la marginea câmpului, în noaptea sfântă, Îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot atunci şi tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul sfânt, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a lăsa, lângă copilaşul sărac, daruri împărăteşti. "Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea întelege după cuviinţă această Evanghelie" - spune sfântul parinte Ioan Chrysostomul, pentru că până aici aparenţele au fost necuviincioase. Au fost magi pentru ca prin ei lumea păgână tributară miturilor şi magiei a fost adusă la închinare şi la cunoştinţa singurului Dumnezeu Cel În Treime Închinat. Steaua, care le-a fost trimisă şi care le-a vestit vestea cea bună şi i-a condus până în faţa pruncului i-a încredinţat pe deplin, pentru că ea le era proprie, era una din valorile pe care magii lumii orientale o cultivau. Dumnezeu le-a vorbit în limba lor, erau încredinţaţi, nu mai aveau frică pentru nimic. Să părăsim aşadar lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii. Sărbători populare: Crăciunul În această zi, în tradiţia vechilor strămoşi ai românilor, geto-dacii, era celebrat un zeu solar, de origine indo-europeană, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai târziu, în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii au fixat în această zi Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, suprapunându-se peste cea a zeului solar amintit. În timpul Evului Mediu, în paralel cu sărbătoarea creştină, în spaţiul sud-est european, exista şi sărbătoarea solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară cu numele de Crăciun. Determinativul de "moş" indică vârsta zeului adorat care trebuia să moară şi să renască cu timpul calendaristic la Anul Nou, care se celebra pe atunci la 25 decembrie. Astfel, divinitatea se năştea o dată cu timpul în această zi, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea pentru a renaşte la începutul anului următor. Unii cercetători însă, dorind să dea o conotaţie spirituală creştină pentru "Moş Crăciun", considera că această denumire nu se referea la un zeu autohton, traducând cuvântul "Moş" prin "Dumnezeu Mântuitorul" sau după expresia Vechiului Testament - "Cel vechi de zile". De asemenea, cuvântul "Crăciun" îl deriva de la biblicul "cara" - a chema, a numi. Cu alte cuvinte, "Moş Crăciun" ar însemna "Dumnezeu Mântuitorul cheamă", traducere care face ca denumirea de Crăciun să fie mai recentă decât vechea denumire a zeului autohton. În traditia populară românească, Crăciun este un om bătrân, înrudit cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Potrivit legendei, Moş Crăciun trăia într-un sat, având case mari şi multe grajduri. Pe neaşteptate, în acest sat vine o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea sa nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun, cerându-i adapost. Motivând că este om sărac, el o trimite la fratele său bogat, Crăciun. Acesta, neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte să nască. Crăciuneasa însă, fiindu-i milă de ea, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când află că în grajdul său s-a născut Hristos, se căieşte amarnic şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul creştin", "sfântul cel mai bătrân". Printr-o minune, Dumnezeu reface mâinile nevestei lui, care contribuise astfel la naşterea Mântuitorului. De Crăciun, au loc o serie de practici atestate în toate zonele ţării, care au în centrul lor colindele şi mesele rituale. Colindele reprezintă un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretate în casă, pe uliţe, de o ceată sacră. Colindele vestesc naşterea lui Hristos, transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindatul este cea mai raspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei. Tot de Crăciun abundă mesele rituale la care i-au parte familia, rudele, naşii, precum şi o serie de alte practici ca: observaţiile şi previziunile meteorologice, alungarea spiritelor morţilor, aprinderea focurilor, strigatul peste sat etc.