5 februarie 2014. Excursia noastră a trecut în faza haotică. După templu venim la gară să ne interesăm ce autobuz am avea. În şase ore şi jumătate eram în capitala de vară a statului Jammu-Kashmir.

Aici mergem la gară... Peste mai puţin de-o oră pleacă un tren spre sud, aşa că ne luăm bilete. Nicu era mulţumit: ,,Putem spune că am fost şi aici,, Eu caut cu privirea în intuneric şi zăresc nişte turnuri. Aşa am ajuns la templul bhudist în care personajul principal, aşezat turceşte, citeşte ziarul. Şi-am cumparat fistic. Atât.

Claxoanele indienilor sunt un fel de sonare. Semnalează prezenţa cuiva, viteza cu care se apropie şi, mai ales, cât de hotărât e să-ţi pătrundă în portbagaj dacă nu-i faci loc. Când eşti într-un autobuz condus de un individ cu turban, la ce te gândeşti când deschide o cutie în care pâlpâie două beculeţe?... Nu funcţionează telecomanda CD-ului decât aşa.

Dacă India nu te schimbă, te trimite acasă cu întrebări grele... Căsătoriile aranjate de părinţi sunt chiar aşa cum par? Dragostea presupune lipsa experienţei proprii, dar a celor care ne vor binele şi e numai bună. În timp, aceste alegeri se dovedesc cele mai nimerite. (procentul divorţurilor...). Şi nici n-am pomenit încă de marea aventură pe care o începi ştiind că-n partea cealaltă de pat e o persoana pe care ai toată viaţa la dispoziţie s-o cunoşti... Ce valoare pot avea cuvintele unui rege-profet şi poet, care vrea să păşească peste capetele duşmanilor şi să le dea câinilor din sângele lor, pe lângă ale unui guru care spune că nu există hinduşi şi musulmani, doar oameni născuţi din aceeaşi fiinţă supremă? Nu asta încercă să spună şi Iisus cu un mileniu şi jumătate mai devreme? O religie care ucide oameni sau îi lasă să moară de foame are legătură cu divinitatea?

Cât de bătrân trebuie să fii ca să accepţi faptul că anumite întâmplări nu înseamnă nimic? Ma gândesc la fata din Tangra care voia să-şi exerseze engleza şi farmecul său la bătrâna urât-mirositoare care a stat până mai-nainte cu picioarele pe rucsacul meu. Poate de ultima o să-mi aduc aminte când zbârciturile şi mirosurile se vor lega şi de trupul meu.

Pe serpentine cu trenul

7 februarie 2014. Am venit la Ambala, în zece minute urcăm în tren spre Kalka şi acum suntem în alt tren, care ne duce spre Shimla, capitala statului. Linie îngustă, vagoane ca de tramvai şi înghesuială. Tot voiam eu să văd cum e la clasa a doua...

De cum ne-am pus în mişcare, trenul a început să urce în serpentine ca pentru maşină. La prima staţie eram deja la 1098 de metri. Am aflat ca vom pacurge 96 de km în cinci ore, dar peisajul merită toată atenţia. Trecem din tunel în tunel şi vedem localităţi cocoţate pe munţi, livezi pe terase nesfârşite şi păduri de conifere. Cred că numai alaltăieri vedeam câmpuri pârjolite de soare, grămezi de vreascuri şi de bălegar, pregătite pentru foc. Nu mai pare să fie India aici!

Gara Dharampur Himachal este la 1.469 de metri. Capitala Himachal Pradeshului, Shimla, e la peste 2000 de m. La un momente dat, figurile noastre deocheate atrag obiectivele câtorva tineri. Când acceptăm să facem poza cu ei, se ceartă care să rămână cu aparatul în mână.

Bătrânelul care dormea lângă mine, înfăşurat într-o păturică, se trezeşte şi mă întreabă, într-o engleză curată, de unde sunt. N-a auzit de România, dar încearcă s-o localizeze în Europa. Apoi ma întreabă care e numărul de locuitori. Îi spun şi aud: - Like Germany! No, Germany has sixty-six! Vrea să ştie ce intenţionez să iau cu mine de-aici. Îi detestă pe cei care duc suveniruri. Turiştii ar trebui să plece cu amintirea oamenilor şi a locurilor... ,,because India is a beautiful country". Opreşte discuţia pentru a apostrofa nişte adolescente care fumează lângă uşa deschisă.

Dacian Bradea