Într-o dimineaţă de ianuarie mă caută un fost coleg. Jurnalist de pripas, talentat şi boem, un răspopit. „Vreau să mă duc în India", îmi zice, „mă ajuţi cu o legitimaţie?" Batem palma, dar îl condiţionez ca în vremurile când îl îndemnam să scrie despre oameni şi spectacolul cotidian al vieţii: vreau text şi poze. Timp de câteva săptămâni am primit de la corespondentul Crişanei în India materiale brute, scrise prin autobuze, colindând străzile aglomerate din Calcutta, pe marginea superbului lac din Jaipur, la umbra Taj Mahal, sau pe drumuri de munte către Nepal. (D. Man)

Prolog

Doi prieteni au hotărât să viziteze India. Unul albinar, celălalt pilot. Cum nici albinle, nici elicopterele nu zboară în februarie, avem timp destul pentru vagabondat. M-am alăturat lor fără niciun obiectiv clar. Am uitat de ce mă făcuseră scrierile lui M. Eliade să-mi doresc asta în liceu. N-am citit nici măcar ghidul turistic pe care toate librăriile îl oferă cu cinci lei. M-am urcat în avion şi m-am trezit aici, în India. Habar n-am ce urmează dincolo de ziua de mâine. Şi nici despre ea nu ştiu multe...

Am completat un formular on line, de pe site-ul ambasadei. După câteva zile m-au chemat cu paşaportul şi am plătit 147 de lei pentru viza, iar în doua săptămâni am primit viza. Un bilet de avion costa între 800 şi 1000 de euro, în funcţie de destinaţie şi momentul rezervării. Se fac îmbarcări la Budapesta şi Bucureşti. Am făcut vaccinul contra hepatitei A şi antitetanos cu o zi înainte de plecare. Am aflat că trebuia cu cel puţin o lună înainte, ca să aibă vreun efect. De aceea am renunţat la celelalte, care pot trece peste 500 de lei. Am plecat pe 30 ianuarie şi ar trebui să ajungem acasă în seara zilei de 26 februarie. Pentru un leu banca dă 18 - 20 de rupii. Mergem în zig-zag, sperând să atingem New Dehli şi Calcutta.

Sosirea

Ieşim din aeroport la ora 3.45 am. E lumină, aşa că ne mutăm ceasul cu trei ore şi jumătate înainte şi ne dăm jos bluzele să nu transpirăm. Ieri, în Oradea erau minus 5 grade, azi în Bombay sunt peste 20.  Când se abate o hoardă de taximetrişti asupra noastră, înţeleg de ce pomenea Herodot neamul inzilor. Sunt peste tot, dar nu figuranţi ai unei pelicule autohtone, ci actori pricepuţi în propriile vieţi. Nu concurează doar unul cu celălalt, ci şi cu neîncrederea nou-sosiţilor. Ne părăsesc doar când ajungem în staţia de autobus. Aici îmi scot carneţelul să notez primele impresii. Poate e mai uşor de înţeles ce scriu decât ceea ce văd. La un moment dat simt respiraţia cuiva. Un bărbat zâmbitor urmăreşte traseul pixului. Îmi zâmbeşte şi-şi pleacă ochii nerăbdători pe foaie...

Un furnicar

Privim spectacolul uluiţi: înainte de-a sta roţile în loc au coborât pasagerii şi urcă alţii, ca la o telegondola din Bucegi. Poate autobuzele seamănă cu ale noastre din anii '80, dar oamenii sunt mai veseli şi mai vioi. Suntem în staţie, dar fără bani de bilete. Revenim la aeroport să schimbăm banii europeni pe rupii, dar nu ni se mai dă voie să intrăm. Cinci poliţişti ne taie calea, cu armele purtate ostentativ la vedere. Din partea stângă ne supraveghează un soldat protejat până-n gât de saci de nisip, iar din dreapta un altul, care-şi arată capul dintr-o gheretă de metal gros. Aşteptăm lângă ei până iese băiatul de la schimb valutar. Ne ia bancnota şi se întoarce cu zece la sută mai puţin decât indica cursul. Îi atragem atenţia şi ne zâmbeşte, după care pleacă.

Reperăm o agenţie de taximetrie- prepaid taxi - după ce luăm în calcul posibilitatea de-a ne pierde portofelele sau rucsacii. Pentru 2000 de rupii avem la dispoziţie un şofer cu maşina timp de opt ore, maximum 80 de km. Plătim 700 de rupii, restul şi bacşişul rămânând pentru finalul călătoriei.

Şoferul porneşte grăbit, fără să pună centura şi fără să aprindă farurile. Asta e cea mai mică diferenţă faţă de traficul din ţară. În câteva clipe începe infernul. Maşinile trec la câteva degete una de alta şi claxoanele funcţionează aproape fără întrerupere. Nici pietonii nu se sinchisesc de ele, nici ceilalţi şoferi nu par revoltaţi. E o obişnuinţă de utilitatea practică, care pare să semnaleze prezenţa unui alt participant la trafic. Din acest motiv nu se semnalizează, se intră în intersecţii fără asigurare şi de multe ori se trece pe roşu. Nu regulile de circulaţie, ci o privire rapidă e suficientă pentru a evalua dacă se poate trece înaintea celuilalt. Scuterele şi maşinile par fiare prinse într-o cursă nebunească prin junglă.

Suferinţa pe străzi

Ca să ne apropiem de un fel de arc de triumf - Gateway of India - trecem pe la un punct de control al armatei. Aşa va fi şi în gări, la muzee sau moschei. Excesul de zel al vreunui guvernator a clădit acest monument, căruia dacă îi neglijezi dimensiunile e un kitch. Sau poate a fost făcut ca pe-aici să-şi ia tălpăşiţa peste mulţi ani ultimul soldat englez.

Şoferul ne arăta cu mândrie clădiri cenuşii din perioada engleză, opreşte lângă un bazar cu produse locale şi ne lasă lângă digul care duce spre moscheea Haji Ali. În câteva sute de metri mi se relevă cel mai pesimist scenariu pentru un eventual film apocaliptic: omenirea în putrefacţie. Zilele de sărbătoare în care am nimerit aici au adunat o mulţime de oameni, iar pe dig stau cerşetorii. Un copil de câteva luni zace pe beton cu ochii închişi şi căpşorul ars de soare; puţin mai încolo, cinci oameni murmură un la-la-la macabru. Socotindu-le membrele, nu pot recompune trei bărbaţi întregi. Îşi scutura cioturile de mâini şi picioare cu ochii închişi, parcă indiferenţi la lumea de la care îşi aşteaptă mila; un copilaş de vreo zece ani îşi expune la soare obrazul şi urechea opărite...

Am fost tentat să merg acasă cu dovada că acest prag de jos al suferinţei poate fi atins, dar am lăsat aparatul foto în rucsac. M-am gândit în ceasurile următoare la conceptul creştin de aproape, la sutele de pagini ale cărţilor sfinte care par să-şi dovedească inutilitatea. Dacă există o Biserică creştină, cred că numai câţiva suferinzi ca aceştia sunt destui pentru a dovedi că nu mai sunt creştini pe lume. Şi Biserica e depăşită treptat de organizaţiile laice care vor să rezolve în câteva decenii problema foametei cu care ne luptăm de 2000 de ani. Prelaţii au crezut că pot înlocui pâinea cea de toate zilele cu trupul şi sângele nevinovat al Mântuitorului. Săracilor nu le e de-ajuns...

Mega-oraşul şi un taximetrist

Bombayul, Mumbai din 1995, are 14 milioane de locuitori. Aproape o Românie, întinsă pe o suprafaţă de 600 km pătraţi. O zi petrecută pe străzile sale ar putea echivala cu o viaţă de om trăită altundeva. L-am părăsit fără să-i aprofundez istoria şi chiar fără să-i văd toate clădirile importante. Am trecut prin apropierea unui studio de film al cărui nume are rezonanţe americane, dar am rămas cu filmul vieţii lui Eswar Bhai. El e şoferul care ne-a dus cu taxiul la agenţia de transport. Îşi exersa engleza pe care o învăţase de la fiul lui, printre claxoane şi viraje bruşte. N-are nicio clasă, dar acum 18 ani şcoala de şoferi nici nu presupunea această formalitate. Când împlinea 21 de ani, după o zi obişnuită de muncă, mama i-a comunicat numele celei cu care trebuia să se căsătorească. Într-o familie hindusă hotărârea aceasta nu poate fi contestata. Nemulţumirea lui Eswar a fost împărtăşită şi de soţie, care l-a obligat să doarmă trei săptămâni pe duşumea. Un prieten l-a sfătuit să urce în pat, indiferent la respingerea soţiei, căci o astfel de noapte rezolva problema pentru tot restul vieţii... Cu un gest de bărbat hotărât, Eswar a tăiat calea celor care veneau din spate şi a intrat pe benzile celuilalt sens într-un cor de claxoane asurzitoare. Nu şi-a mai continuat povestea, dar a rugat pe cineva să ne noteze numele şi numărul lui de telefon, confirmând faptul că nu ştie scrie. Era exact omul de care aveam nevoie pentru a depăşi depresia în care ne aruncase suferinţa de pe străzi.

Şi, după epuizarea pe care o provoacă un asemenea oraş, duşumeaua din dormitorul doamnei Bhai ar fi numai bun.

Dacian BRADEA