Foamea, frigul și întunericul i-au scos pe timișoreni în stradă în 16 decembrie 1989. Scânteia Revoluției fusese aprinsă cu o zi înainte, dar în 16 decembrie s-a ieșit masiv în stradă și tot atunci s-a strigat pentru prima dată "Jos Ceaușescu". Oamenii aveau o lumină și o bucurie aparte pe chipuri.

În dimineața zilei de 16 decembrie 1989, susținătorii pastorului Laszlo Tokes se adunau pentru a doua zi consecutiv în fața locuinței acestuia pentru a-l susține. Speriat de numărul mare de susținători, Tokes a ieșit la fereastră și le-a vorbit oamenilor, aşa cum făcuse şi cu o zi înainte. Câteva ore mai târziu, protestatarii, al căror număr crescuse, au umplut Piața Maria, unde se afla şi reședința lui Tokes. Mitingul de susținere s-a transformat rapid în protest social, iar acesta este și momentul în care Revoluția a izbucnit. Printre oamenii aflați în acele momente în Piața Maria s-a aflat și Otilia Ionașcu. În decembrie 1989, ea era angajată ca asistentă la Maternitatea Bega din Timișoara, iar acum are aceeași meserie și același loc de muncă. Ea povestește că a fost "înfricoșător" în zilele Revoluției, dar că totul a meritat.

"Am fost în data de 16 decembrie 1989 pe strada Timotei Cipariu, în fața casei lui Tokes. Erau oameni adunați din tot orașul. A fost înfricoșător pentru că știam că în masa aceea de oameni erau securiști, milițieni, dar și oameni din toate păturile sociale. Indiferent de etnie și religie, era o masă de oameni care știa că trebuie să ia atitudine în fața oamenilor de atunci. Am fost singură. Am stat acolo două sau trei ore", își amintește Otilia Ionașcu. De acolo, femeia a plecat la serviciu, la Maternitatea Bega, unde a rămas până în 21 decembrie, pentru a ajuta personalul medical care era pregătit să primească eventuali răniţi.

 

"Rămânea în puterea noastră să dărâmăm sistemul"

Însă în grupul de revoluționari a fost Marius Mioc, student la acea vreme. El este inginer de meserie, dar acum trăiește din activități independente, mai exact din vânzare de carte, el fiind și autorul unor cărți, cele mai multe despre Revoluție. A participat activ la acele evenimente din 16 decembrie 1989 și nu regretă niciun moment ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani, ba mai mult, aștepta să se întâmple ceva cu regimul comunist.

"Eram student la Mecanică, urmăream evenimentele din estul Europei și nădăjduiam că se va putea face și la noi ceva. Am văzut că rușii nu intervin, nu trebuia să ne speriem de ei, așa că rămânea în puterea noastră să dărâmăm sistemul care, personal, mi se părea unul șubred", își începe povestirea Mioc. Auzise că înainte cu o zi se întâmplase ceva în Piața Maria, dar nu știa cu exactitate ce. Curiozitatea, dar și nădejdea au fost cele care l-au împins pe tânărul student de la acea vreme în mijlocul protestelor.

"Pe 16 decembrie mergeam cu tramvaiul spre centrul orașului și am văzut lumea adunată (în Piața Maria - n.r.). Am avut presentimentul că poate fi acesta prilejul pe care îl așteptam. Auzisem că pe 15 decembrie era ceva scandal la Laszlo Tokes, nu știam prea multe amănunte. Am coborât, erau oameni cu lumânări în mâini, pașnici și m-am băgat printre ei să văd ce se întâmplă. La un moment dat, a apărut la fereastră cineva, credeam că era Tokes, nu îi cunoșteam figura. Oamenii au început să se înfierbânte, să scandeze. După un timp, au venit vreo zece milițieni. Mulțimea s-a speriat de uniforma de milițian și s-a retras. Eram și eu printre ei, care strigam că noi suntem mulți - eram vreo 300 de oameni -, ei sunt puțini. Era un magazin care avea afară niște lăzi cu sticle de lapte, s-a aruncat înspre milițieni", își amintește Mioc.

Practic, acesta a fost momentul în care se poate spune că Revoluția începuse la Timișoara. A fost momentul în care forțele de ordine fuseseră scoase în stradă să potolească mulțimea. Însă mulțimea nu s-a conformat, ci dimpotrivă.

 

Începutul sfârşitului. Primii arestaţi

"S-au așezat în linie (miliţienii - n.r.) și se putea trece printre ei pentru că erau puțini, nu aveau șanse să ne oprescă. Au venit apoi mașini de pompieri care ne împrăștiau cu apă. Veniseră și niște scutieri care ne-au împins până la intersecția cu strada Gheorghe Doja, spre podul din Piața Maria. Unii strigau, alții doar se uitau. După un timp, scutierii au început să înainteze, băteau cu bastoanele în scuturi. S-a creat panică în mulțime. Au reușit să împartă mulțimea în două. O parte au fost împinși pe pod, alții pe stradă de-a lungul Begăi", povestește Mioc. Era deja ora 23.00, iar revoluționarul se afla în primul grup, cel care fusese împins către podul din Piața Maria, alături de alte aproximativ o sută de persoane.

"M-am gândit atunci că s-a cam terminat manifestația și că ar fi bine să continue. Am zis oamenilor «mâine la 5 după-amiaza să ne întâlnim în Piața Maria». Le-am spus celor din grup, apoi am facut un ocol să le spun şi celor din grupul al doilea, de pe malul Begăi. Și trecătorilor pe care îi întâlneam le dădeam întâlnire în ziua următoare la ora 17.00, în Piața Maria. Cineva mi-a dat ideea să mă duc la gară să le spun oamenilor să vină, pentru că acolo e multă lume. Pe holul gării, la ieșire, niște milițieni au venit după mine și m-au prins, m-au arestat, m-au băgat într-un sediu lângă gară. Acolo, primele scatoalce. M-au percheziționat, mi-au găsit carnetul de student, apoi cu o Dacie m-au dus la Miliția Județeană. A trebuit să stau în genunchi cu mâinile la ceafă. Daca nu stăteam în poziția corectă, primeam bătaie. Au mai fost și alții. Ne-a dus la un interogatoriu scurt. În noaptea respectivă au tot adus arestați", mai povestește Mioc. Practic, el a fost printre primele persoane care au fost arestate în zilele Revoluției. Dar manifestația nu s-a încheiat în acea seară, așa cum a crezut tânărul student la acea vreme. Elevă care s-a certat cu tatăl ei pentru a putea ieşi în stradă: "Oamenii aveau așa, un zâmbet pe față și o lumină specială"

Corina Untilă avea 18 ani și era elevă la Colegiul Național Bănățean. Acum, ea este președintele Asociației Răniților și a Familiilor Îndoliate. Practic, și-a dedicat viața Revoluției din Timișoara. În 16 decembrie 1989, auzise că afară, în stradă, sunt manifestații și a simțit că trebuie să se alăture. Tatăl său s-a împotrivit, așa că între cei doi a izbucnit o ceartă, însă fata a avut câștig de cauză.

"Eu despre ziua de 16 decembrie 1989 am aflat seara, târziu, când un grup de manifestanți au ajuns pe strada Gheorghe Lazăr și strigau «Veniți cu noi», «Jos Ceaușescu». Atunci am înțeles că se întâmplă ceva foarte important în oraș și din cauza acestui lucru m-am certat cu tatăl meu, care nu mi-a dat voie să ies din casă", își începe povestea și Corina Untilă. În cele din urmă, tânăra s-a alăturat coloanei de manifestanți.

"Era o atmosferă extraordinară. Ne uitam unii la ceilalți și parcă ne cunoșteam de foarte multă vreme între noi și eram foarte buni prieteni. Era o atmosferă de apropiere între oameni și eram bucuroși că puteam striga cu voce tare «Jos Ceaușescu», «Jos comunismul», «Vrem libertate». În acea noapte am mers pe mai multe trasee: pe Calea Lipovei, Aradului, apoi spre centru. Erau grupuri de manifestanți care se plimbau în mai multe zone pentru a convinge lumea să ni se alăture și să ne întâlnim cu toții în centru. Am făcut aceste trasee, iar pe parcursul drumului am călcat pancartele cu Ceaușescu, iar lumea era foarte bucuroasă", povestește Corina Untilă.

Ajunsă, alături de ceilalți protestatari, în zona centrală a orașului a întâlnit pentru prima dată forțele de ordine cu care s-a început un "dialog al surzilor". Militarii îi trimiteau acasă, însă timișorenii aflați atunci în stradă au spus că nu au ce să caute acasă pentru că nu au mâncare și vor libertate. "Am ajuns în Piața 700 (aflată în apropierea centrului orașului Timișoara - n.r.) pentru că ne îndreptam spre centru. În zona centrală erau cei de la Armată. Am vrut să mergem înspre Hotel Timișoara (aflat lângă Operă - n.r.), dar era un cordon de militari pe șosea. Ne-am oprit și atunci a început dialogul cu cei din Armată. Ne-au spus «Oameni buni, mergeți acasă, nu ne faceţi probleme, vedeți-vă de treaba voastră, mergeți acasă». Țin minte că era un băiat încălțat în șlapi. Era neașteptat de cald în acea vreme și le-a spus celor din Armată: «Ce să facem acasă? Nu avem curent, nu avem mâncare, ce să facem acasă? Noi vrem libertate și să cadă Ceaușescu». Cei din față eram atenți la dialogul acesta, iar, la un moment dat, din spate s-a auzit «Fugiți că ne prind». În momentul acela, toată lumea a început să fugă pentru că ne-au înconjurat și au vrut să ne aresteze. Am mers pe șoseaua paralelă cu linia de tramvai și mă uitam unde m-aș putea ascunde. Am ajuns pe strada Paris (aflată de asemenea în zona centrală - n.r.) și într-o curte am găsit niște tufe de trandafir. M-am aruncat acolo pe burtă", îşi aminteşte Corina Untilă.

În timp ce căuta să se ascundă, Corinei Untilă i-au căzut din buzunar cheile de la apartamentul în care locuia cu părinții. S-a aplecat să le ridice și într-o fracțiune de secundă a observat cum în spatele ei un soldat lovea o femeie cu patul armei, în abdomen. Ajunsă, în final, într-o tufă de trandafiri, avea să constate că acolo mai erau și alți oameni. "Ne-am băgat apoi în casa scării, care era deschisă. Ne-am adunat cam 15 oameni. Auzeam cum strigau, auzeam înjurături. Am urcat mai sus pe casa scării și am ajuns la ultimul nivel. Au venit locatarii care ne-au spus că îi deranjăm și suntem vagabonzi. Le-am explicat care este situația, le-am cerut scuze și într-un final ne-au lăsat să stăm acolo. Am stat până dimineața pe la 5.30-6.00. Am ieșit câte doi, ca să nu dăm de bănuit. Când am plecat de acolo am văzut că era foarte multă lume pe străzi. Oamenii aveau așa, un zâmbet pe față și o lumină specială", își amintește Corina Untilă. Dar acesta a fost doar începutul Revoluției de la Timișoara. Avea să urmeze ziua de 17 decembrie 1989, poate cea mai sângeroasă, în care zeci de oameni și-au pierdut viața, iar sute au fost răniți de gloanțe.