Ziua de 17 decembrie este una de doliu la Timișoara, după ce în urmă cu 25 de ani s-a tras în manifestanţi. Zeci de oameni și-au pierdut viața pe străzile orașului, strigând "Libertate" și "Jos Ceaușescu". Alții s-au ales cu răni de gloanțe, dar acum îşi pot spune povestea.

În 17 decembrie 1989, Miliția și Armata se aflau pentru a doua zi consecutiv în stradă și încercau să îi liniștească pe protestatari și să îi trimită la casele lor. Apoi, s-a dat ordin să se tragă. Și s-a tras. Zeci de oameni au murit sub rafalele de gloanțe, iar alții au fost răniți, apoi duși la spitale cu mașini particulare. Ambulanțele deja nu mai făceau față nenumăratelor solicitări.

"Era grozav să strigi «Libertate»"

În decembrie 1989, Traian Orban avea 45 de ani și era medic veterinar în satul Cadăr, comuna Tormac din județul Timiș. Își lăsase în Ardeal familia - soția și cei trei copii - și se mutase în Timiș pentru că acolo fusese repartizat, iar serviciul era de aşa natură încât era nevoit să locuiască la locul de muncă. Acum, Traian Orban este directorul Memorialului Revoluției de la Timișoara și locuiește singur, tot la locul de muncă. Și-a dedicat viața Revoluției și deseori poate fi văzut, sprijinit în cârjă, cu treburi prin oraș.

În 16 decembrie 1989 a ascultat radioul și a aflat că la Timișoara este o revoltă. Aflase despre evenimentele din întreaga Europă, despre căderea regimului comunist din celelalte țări și se aștepta ca și în România să se întâmple ceva în acest sens.

A luat hotărârea că trebuie să vadă cu ochii lui ce se întâmplă la Timișoara, așa că a doua zi, în 17 decembrie 1989, la primele ore ale dimineții, a luat o mașină de ocazie și a pornit spre oraş. Ajuns în zona Hotelului Continental, a văzut mulțimea care scanda, dar și cordoane de militari care încearcau să împrăștie oamenii. Tot atunci a văzut și primul TAB, dar și primul tanc, pe stradă.

"Pur și simplu am mers să văd. A fost mare surpriza să văd prin oraș militari cu arme în mână, tancuri, TAB-uri. Erau din loc în loc, parcă așteptau ceva. Dar cele mai multe erau la Hotel Continental, unde am ajuns eu. Între Banca Națională și Facultatea de Stomatologie, spre Bastion, erau cordoane de militari, spre Comitetul Județean de Partid (actualul Consiliu Județean Timiș - n.r.) erau TAB-uri și tancuri, nu am văzut niciodată atâta forță. Dar era și o mulțime de oameni nervoși și furioși care fuseseră în fața Comitetului Județean de Partid și erau împinși înspre Hotel Continental. Strigau «Libertate». Era grozav să strigi «Libertate» în acele vremuri. M-am asociat, am intrat în grupul acela de manifestanți și huiduiau, dar cel mai frecvent se striga «Libertate». Asta ne unea. Nu era nimic organizat", își începe povestea Orban.

Încet-încet, manifestanții erau împinși de către forțele de ordine înspre Piața Sfântul Gheorghe. Orban își amintește că pe traseu a văzut o mulțime de oameni care spărgeau vitrinele magazinelor, fără însă să ia ceva din interior. Nimeni nu îi deranja pe acești oameni, în vizorul forțelor de ordine fiind doar demonstranții.

Ajunși în Piața Sfântul Gheorghe, manifestanții, printre care se afla și Traian Orban, medicul veterinar de la țară, au încercat să blocheze unul dintre tancuri. Orban a fost cel care a venit cu ideea să înfunde țeava de eșapament cu o cârpă. Așa au și făcut, astfel că tancul a fost "cucerit" de mulțime.

"În Piața Sfântul Gheorghe a fost blocat un tanc cu niște cârpe, în țeava de eșapament. S-au urcat tinerii pe el. Eu i-am zis unuia dintre ei să bage în eșapament o cârpă. Au cucerit tancul și s-au urcat pe tanc. Strigau oamenii, bucuroși că au cucerit tancul cu mâinile goale. Au mai incendiat un TAB care circula cu viteză pentru a împrăștia lumea", detaliază Orban.

Cu toate acestea, protestatarii au fost împinși mai departe, spre Piața Libertății. Aici militarii au început să tragă, iar acesta a fost și momentul în care Traian Orban a fost rănit, fiind împușcat în piciorul stâng.

"Am ajuns în Piața Libertății. Am vorbit cu cordoanele de militari. I-am întrebat de ce trag, că suntem frați, sunt copiii noștri, sunt români ca noi. Unii s-au intimidat, le tremura bărbia și au spus «Noi nu avem muniție». Erau recruți, nici nu știau să tragă, să se apere. Apoi a căzut unul lângă mine, m-a umplut de sânge pe haine și pe față și peste tot. Cred că l-au împușcat în carotidă de a curs atât de mult sânge. Și atunci m-au împușcat și pe mine. Începea să se însereze. În femur, în coapsa stângă m-au împușcat. Am simțit o durere imensă și am căzut la pământ. Niște băieți m-au dus la o mașină. Era o mașină particulară, o Dacie deschisă la culoare. M-au dus pe mine și pe încă doi la Spitalul Județean. Nu mai știu cum a fost drumul, n-am mai știut de mine, m-am trezit la spital", rememorează Traian Orban.

 

Holurile spitalului pline de morţi şi răniţi

Ajuns la Urgențe, la Spitalul Județean, tabloul a fost unul șocant pentru Traian Orban. Holurile erau pline de răniți care așteptau să fie preluați de medici. Mulți dintre ei erau plini de sânge, erau întinși pe tărgi, pe jos, și strigau de durere.

"Cum am ajuns la spital, acolo era plin de răniți. Gemeau, urlau, strigau, erau pământii la față, erau morți pe jos, plin de sânge. Era ca un infern. Am stat pe hol la Urgențe, tot holul era plin de răniți, și pe tărgi, și pe jos. Așteptam la coadă, eram obișnuiți să stăm la coadă și la pâine, și la lapte, și la toate. Atunci am stat la coadă la viață, că ne gândeam că murim acolo. Mi-au făcut o primă consultație. Nu știau unde sunt împușcat, mi-au tăiat mânecile de la haină, până au găsit unde eram împușcat. Când au văzut că nu am hemoragie, m-au scos pe hol să mai aștept, că mai erau și alții, cu urgențe și mai mari. M-a cunoscut un brancardier. M-au scos în pielea goală pe hol, eram dezbrăcat, și l-am rugat pe brancardier să îmi dea ceva să mă învelesc", povestește Orban.

Pentru Traian Orban au urmat mai multe zile în spital, la Ortopedie, timp în care familia sa nu a știut nimic. Abia după 22 decembrie 1989, a reușit să le trimită vorbă celor de acasă că se află într-un spital din Timișoara. În ianuarie 1990, au venit la Timișoara mai mulți medici din Austria care au decis că Orban trebuie operat, pentru că altfel își va pierde piciorul. Operația a avut loc la Viena, iar glonțul scos din piciorul stâng a constituit, apoi, probă în procesul Revoluției de la Timișoara. Fusese un glonț de calibrul 7,62, tras cu un Kalaşnikov. Acum, după 25 de ani, Orban spune că nu îi poartă ranchiună celui care a tras în el, ba chiar ar vrea să îi mulțumească pentru că nu l-a omorât.

 

Elevă împuşcată pe malul Begăi

În 17 decembrie 1989, s-au dus lupte între manifestanți și militari și în apropierea actualului consiliu județean Timiș, lângă un pod care traversează Canalul Bega.

În mulțimea de acolo se afla și Corina Untilă, care atunci avea 18 ani și era elevă la Colegiul Național Bănățean. Ea fusese în stradă și cu o zi înainte și atunci a reușit să scape teafără, după ce a fost fugărită de cei din Armată.

În 17 decembrie, ea a mers prin mai multe zone din oraș, în încercarea de a convinge cât mai multă lume să se alăture protestatarilor. A fost și în Complexul Studențesc, să îi îndemne pe studenți să iasă în stradă, însă avea să constate că cei mai mulți plecaseră acasă de sărbători, iar cei rămași erau încuiați în cămine. Mai mulți oameni din grupul de protestatari au urcat până la primul etaj, au spart geamurile și astfel i-au ajutat pe cei din cămine să iasă.

După acest moment, protestatarii s-au îndreptat spre Comitetul Județean de Partid, pe o străduță care are de-o parte Canalul Bega, iar de cealaltă parte zidurile înalte ale actualului Parc al Poporului. La capătul străduței se află un pod care traversează Bega, iar acolo soldații au așteptat coloana de manifestanți și au început să tragă. Corina Untilă a fost împușcată în spate.

"La capătul străzii ne așteptau un TAB și trei rânduri de soldați. Era clar că nu vom putea trece de ei. Ne-a spus comandantul lor să mergem acasă și oamenii au spus: «Suntem frații voștri, de ce faceți asta?». Ne-am prins de brațe și am început să cântăm «Deșteaptă-te, române» și ne-am îndreptat spre ei. Și atunci au început să tragă cu pușca. Eram cu un coleg de la școală, pe care îl știam din vedere. A zis «hai să fugim, că ăștia chiar trag». Nu aveam unde să fugim pentru că într-o parte era Bega, iar în cealaltă un gard foarte înalt pe care nu puteam să îl sărim și în spate erau oameni peste tot. M-am întors spre coleg și i-am spus «Unde să fugim?», iar în acel moment m-au împușcat și pe mine", își amintește Corina Untilă.

Minutele următoare s-au scurs cu încetinitorul pentru ea. A simțit rece, apoi sete, iar în cele din urmă a fost ajutată.

"Am rămas în picioare, am pus mâna la spate, am văzut sânge și mi-am dat seama că am fost împușcată. Din acel moment nu mai știu exact ce s-a întâmplat. Știu că cineva m-a tras de mână și am căzut. Am început să respir greu, să îmi fie foarte sete și aveam o transpirație rece. Aveam niște mocasini în picioare și aveam o senzaţie ca la spate și la un picior și m-am gândit că m-au împușcat și acolo. Aveam în cap doar că trebuie să ajung la spital. Știu că m-am ridicat la un moment dat, nu cred că se mai trăgea, că altfel m-ar fi nimerit. Cum aveam în cap că trebuie să ajung la spital, m-am îndreptat în spatele coloanei de manifestanți să rog pe cineva să mă ducă la spital. Când am început să merg mi-am dat seama că nu am fost împușcată în picior, dar că un glonț mi-a luat papucul", povestește Corina Untilă.

Tânăra, alături de alți răniți, a ajuns la Spitalul Județean cu o mașină particulară, un Oltcit.

"Când am ajuns în spate, formaseră coloană pentru a da ajutor răniților. Am pus mâna pe o femeie și i-am spus că m-au împușcat. Cei de acolo s-au organizat repede și au vorbit cu cei din zonă să ne ducă la spital. Am mers cu un Oltcit, împreună cu un alt coleg al meu pe care ulterior am aflat cum îl cheamă. Avea în el cinci gloanțe. Soția lui a venit până la spital pe capota mașinii și eu eram cu o femeie care stătea lângă mine, avea creier pe păr. Mai era încă un coleg care a fost împușcat pe sub bărbie, i-a ieșit glonțul prin față. Ne-am ținut de răni să nu pătăm mașina omului. Femeia de pe capota mașinii striga de pe mașină la lume să facă loc ca să ajungem la spital, că e mașină cu răniți. Ulterior, l-am căutat pe cel care ne-a dus cu mașina la spital, l-am găsit, era un domn în vârstă, de etnie germană, care a spus că vrea să plece din țară. Probabil a și făcut-o", adaugă Corina Untilă.

Ajunsă la spital, a văzut zeci de răniți întinși pe jos, în holul de la Urgențele Spitalului Județean. A fost luată în primire de medici și internată, apoi a stat în spital până în 27 decembrie 1989, când a fost externată la cerere.

"Este atinsă coasta 11, ficatul și plămânul. Fiind tânără și sănătoasă, am scăpat. Probabil a intrat glonțul de-a latul, pentru că era gaura foarte mare la intrare. M-au operat atunci, în 17 decembrie, în zona ficatului, apoi m-au ținut în comă indusă", spune Corina Untilă.

Abia după aproximativ un an i-a fost scos glonțul, care a fost împins de corp în omoplatul drept.

Corina Untilă încă mai are de suferit și după 25 de ani de la acel moment. Orice răceală se poate transforma rapid într-o altă boală, având afectate organele interne. Dar ea spune că a meritat tot efortul ei și al camarazilor ei.

"Poporul român și România au avut de câștigat foarte mult ca transformare, pornind de la patriotism, de la identitate și libertate. Pentru noi, libertatea e un lucru comun acum, dar înainte nu era deloc așa", subliniază Corina Untilă.

 

Medic: "s-a operat continuu în 13 săli"

 

Ziua de 17 decembrie 1989 este mereu actuală și în memoria medicului Viorel Bucuraș, șeful Clinicii de Urologie de la Spitalul Județean din Timișoara. La acea vreme avea 30 de ani și era la final de stagiu. Fusese trimis la Dolhasca, în județul Suceava, iar în decembrie 1989 a venit acasă pentru sărbătorile de iarnă. Auzise că în Timișoara sunt revolte și a mers până în Piața Maria să vadă ce se întâmplă. În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, a aflat că la Spitalul Județean sunt răniți, așa că s-a dus volunar.

"Am plecat la spital în jurul orei 21.00. Ceea ce a fost frapant e că erau o grămadă de răniți la Urgențe și toți am fost puși să facem o chirurgie pe care nu o făcusem până atunci, cu toate că în timpul stagiului de chirurgie mai operasem plăgi prin împușcare pentru că erau aduși oameni care încercaseră să fugă (din țară - n.r.) și au fost împușcati. Dar acum era un aflux imens de răniți și de sânge, un spectacol terifiant. Șefii Clinicii de Chirurgie trebuiau să facă o selecție a pacienților răniți, să decidă care mai aveau o șansă și care nu. Oamenii stăteau pe banchete, pe tărgi, pe jos. Continuu veneau salvări, mașini particulare cu răniți. Eu am intrat în sala de operație și i-am asistat pe profesorul Nica și profesorul Mocanu. S-a operat continuu în cele 13 săli de operație. Doctorul Golea (Ovidiu Sorin Golea, director al Spitalului Județean din Timișoara în 1989 - n.r.) a deschis toate sălile și magaziile Spitalului Județean. Avea așa-zise rezerve și a reușit să furnizeze tot ce era necesar pentru tratarea răniţilor. În jurul orei 4.00 dimineața s-a făcut liniște", spune medicul. El își amintește că în acea noapte, de 17 spre 18 decembrie 1989, au fost 102 răniți care au fost aduși la spital și care au intrat în operație.

Medicul îşi aminteşte și de cadavrele care în zilele următoare au fost luate din morga spitalului și duse apoi pentru a fi arse lângă București.

"Cât a fost de hulit acest spital... În acest spital oamenii au lucrat cu un devotament extraordinar pentru a salva vieți. Nu a fost împușcat niciun rănit. Incriminarea că acele cadavre s-au furat de la Spitalul Județean este un fals. Toți acești oameni care au lucrat aici sunt adevărați eroi ai Revoluției. Cadavrele au fost luate din morga Spitalului Județean, care aparţine Medicinei Legale. Orice student învață că un cadavru împușcat nu aparține spitalului, ci Medicinei Legale", spune Viorel Bucuraș.

Ziua de 17 decembrie 1989 s-a încheiat tragic, cu peste o sută de răniți, care au fost duși la Spitalul Județean din Timișoara, dar și cu morți, care au ajuns la morga aceluiași spital. Însă lupta timișorenilor nu s-a încheiat aici, ziua de 18 decembrie 1989 urmând să aducă noi evenimente tragice, pentru că din nou s-a tras în stradă.