Astăzi se împlinesc 190 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, personalitate politică ale cărui fapte s-au fixat definitiv în memoria generaţiilor. Eroul paşoptist a poposit şi în Oradea la începutul lunii februarie 1850 în drumul său spre Viena.

Avram Iancu a fost abordat cu mare interes şi curiozitate de către locuitorii oraşului, români şi maghiari. A fost tratat cu respect de către autorităţile locale, realitate care atestă faima de care se bucura ca autentic şi important conducător revoluţionar. Despre prezenţa lui Iancu în oraş şi modul în care a fost primit de populaţie, facem o reconstituire pe bază de documente a semnificaţiilor pe care le-au avut întâlnirile sale cu locuitorii oraşului de pe Crişul Repede.

Despre "călătoria" lui Avram Iancu la Viena şi, ca parte a acestui itinerariu, popasul său în Oradea, s-au scris două texte (pe care le reproducem în întregime), realmente interesante. Primul dintre ele a fost scris de Alexandru Roman, ca martor ocular, care semnează în Gazeta Transilvaniei (1850, nr.11, p.43) o scurtă relatare, cu pseudonimul Katone. De o valoare istorică similară este şi cel de-al doilea text, care îi aparţine lui Simion Balint (acesta l-a însoţit pe Avram Iancu, deci ne furnizează informaţii utile) şi a fost publicat de Al. Lupeanu, în ziarul Blajul (1934, nr. 5).

Să vedem aşadar cum s-au întâmplat lucrurile. La 1 februarie 1850, înainte de a pleca din Vidra de Sus, Avram Iancu a fost "vizitat" de o patrulă de "miliţie" (trimisă de un subofiţer din Câmpeni), cu ordinul "să împrăştie adunarea de acolo", după cum au fost informaţi. În realitate n-au găsit în casa lui Iancu decât pe membrii familiei acestuia, Simion Balint şi tânărul Ioan Maior, care vor fi însoţitorii săi.

La 26 de ani în proximitatea legendei

Călătoria a început în 3 februarie 1850, cu peripeţiile de rigoare, determinate de dificultăţile unei ierni grele. Spre pildă a fost nevoie de mai mulţi oameni ca să deschidă "calea pe munte", deoarece zăpada era de peste "un stânjen". După ce a ajuns în Hălmagiu, Avram Iancu a pornit cu "carul" spre Beiuş. Aici a fost primit cu sinceră bucurie de către locuitorii aşezării, care l-au vizitat la hotel, partea "inteligentă" a acestora reuşind să pătrundă înăuntru, pentru a-l cunoaşte şi a-şi exprima admiraţia. E drept însă, că din cei prezenţi, n-au avut această posibilitate nici a zecea parte, atât de mult "popor" se adunase în curtea "oaspetelui" din Beiuş. După această manifestaţie a celor care, în 1848-1849, au fost solidari cu Avram Iancu, după cum o atestă unele documente, "Craiul Munţilor" s-a îndreptat  spre Oradea, înnoptând în casa protopopului greco-catolic din Holod, care l-a primit "cu multă bucurie şi căldură". Nu mai era mult până la Oradea, unde vestea sosirii sale a răspândit-o Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), care se ducea la Viena.

Aşa cum menţionează Alexandru Roman, care se afla în oraşul de pe Crişul Repede, ştirea s-a "lăţit" ca fulgerul, astfel că, în numai o oră "cetatea" era plină (adică partea centrală a aşezării). S-a creat o tensiune a aşteptării. Nimeni nu vorbea altceva decât despre Avram Iancu. Românii doreau să-l vadă "pe iubitul frate", maghiarii la fel. Puţini au fost aceia care erau mânaţi doar de curiozitate, în sensul că vroiau să-l cunoască ca "pe un om renumit". Oricum, până la descinderea sa  în oraş, au circulat comentariile despre Iancu, pe baza unor proiecţii imaginare personale. Această atmosferă de "încordată aşteptare" a fost surprinsă de Alexandru Roman, care a trăit-o şi el. De aceea, nu uită să consemneze faptul că "mare parte" din locuitori "cugeta" despre Avram Iancu că ar fi fost "ceva om peste fire, extraordinar, ca şi cum li se înfăţişează lor în fabule eroii vechimii". Avram Iancu se afla, încă de la vârsta de 26 ani, în proximitatea legendei.

Sosind la Oradea la mijlocul zilei de 8 februarie 1851, cei trei intelectuali români s-au cazat la hotelul "Arborele Verde" (actualmente este Teatrul de păpuşi, pe str. Vasile Alecsandri). Prima lor intenţie a fost să-l viziteze de canonicul Alexei, care însă era foarte bolnav. Episcopul Vasile Erdelyi se afla la Viena, deci n-aveau cum să-l întâlnească. În această situaţie, s-au gândit că, mai întâi, să-şi "vizeze" paşapoartele, conform unei practici introduse în imperiu, pentru a putea fi controlaţi toţi călătorii şi, în caz că ar fi fost suspectaţi de autorităţi, să fie urmăriţi de poliţia secretă. Simion Balint a luat paşapoartele şi le-a prezentat căpitanului poliţiei oraşului, care, văzând numele lui Avram Iancu (ori, mai degrabă dorind să-l cunoască), l-a invitat personal, pentru a-i viza documentul. Prin urmare, Avram Iancu a fost nevoit să se conformeze. Când s-a apropiat de "casa oraşului", a constatat că s-a adunat în faţa acesteia "o mulţime de oameni", care veneau "din toate părţile", ca la un eveniment neobişnuit.

"Să trăiască Iancu"

Înăuntru se aflau mai mulţi "oficiali", care i-au făcut o primire neaşteptată, cu "toată loialitatea". Autorităţile s-au interesat de modul cum a murit Ioan Dragoş şi de faptul dacă în armata lui Iancu au fost "batalioane de miliţie regulată", primind răspunsul că n-a fost nici unul cu numai aproximativ 10 oameni care au fost "ostaşi", adică au făcut anii de militărie în trupele imperiale. Aceste explicaţii au produs o mare mirare, deoarece s-a crezut că în componenţa legiunilor de moţi ar fi fost foarte mulţi ostaşi, fiindcă acestea au rămas neînvinse.

După ce a ieşit din sediul "căpitanului oraşului", Avram Iancu (şi însoţitorii săi) a fost întâmpinat de o mulţime impresionantă, care i-a făcut o manifestaţie de simpatie. Această realitate este astfel descrisă de Alexandru Roman: "În răstimpul ce veni la casa cetăţii, poporul se adunase ca prin farmec şi până se schimbară câteva vorbe cu dregătorii şi oaspeţii ce intrau necurmat, când ieşi din casa cetăţii numărul poporului era înzecit; unul atunci zicea: "az a havasi kiraly" ("acela e craiul munţilor"); alţii ziceau: "nu, ci ăl cu musteţe mari, adică domnul Balint". Văzându-l că intră în ospătăria "La pomul verde", ... "mulţimea şi curtenirile nu se mai curmară până seara către nouă ore". Simion Balint în relatarea sa a surprins aceeaşi atmosferă: "După ce am plecat de acolo (de la "casa cetăţii" - n.n.), când iată toate ambiturile, gradurile, atât erau de pline, încât de abia ne puturăm face loc, cei ce erau cu noi, spre a ieşi afară, iar în piaţă şi mai mulţi, unii strigau: "ez a, a Motz fiu" ("acesta îi în adevăr fiul cel de Moţ"). 

Reacţia lui Avram Iancu la un asemenea interes (faţă de persoana sa) din partea locuitorilor din Oradea (români şi maghiari) a fost realmente favorabilă: "Domnul Iancu i-a cuprins bucuros şi prieteneşte, ce foarte bine le părea, mai vârtos când le zicea că vine între ei ca amic şi le recomandă ca să trăiască cu românii în fraţietate".

În dupa amiaza aceleaşi zile, Avram Iancu a primit vizita (la hotelul amintit) unor funcţionari, precum şi a supremului comisar regesc Josa. Generalul Sartori, comandantul militar local, l-a invitat pe Avram Iancu, ca să ia prânzul cu el în ziua următoare, când însă era proiectată plecarea, încă de dimineaţă, spre Pesta şi Viena. Oricum, este evident că şi autorităţile l-au tratat pe Avram Iancu cu respect şi deferenţă, chiar cu curtoazie. În ce priveşte populaţia din oraş, aceasta şi-a continuat "asaltul" asupra lui Avram Iancu, chiar şi în dimineaţa următoare. Datorită faptului "că vizitele nu mai încetau", abia pe la ora 10.00 a reuşit să-şi "rumpă cale" prin "sute de oameni", care strigau "eljen Iancu!" ("să trăiască Iancu!"). Altă sursă documentară menţionează faptul că, până la ora 10.00, "poporul venea cu turma, încât Iancu era silit a ieşi afară să li se arate; când se depărta, oamenii tot căutau înapoi ca să-l mai vază şi-l binecuvântau. Cu câtă mânie erau maghiarii sub răscoala Iancului, cu atât îl adoră acum mai mult. Simpatia născută din vederea personală întăreşte iubirea lor".

Plecarea din faţa hotelului "La pomul verde" (sau cum i s-a mai spus, "Arborele Verde") a constituit punctul culminant al popasului "craiului munţilor" în Oradea, locuitorii prezenţi fiind atât de mulţi, încât abia au putut "străbate"- cu "carul" - printre ei. Aceştia au intonat un "elgen" răsunător. "Până şi astăzi (notează Alexandru Roman -n.n.) se mai vorbeşte în publicul nostru (orădean- n.n.) de acei bărbaţi români transilvani, care trecură pe la noi. Maghiarii află că Iancu are purtare prea plăcută".

O unanimă consideraţie

Am reconstituit un episod din viaţa lui Avram Iancu, care s-a consumat în oraşul de pe Crişul Repede, unde s-a bucurat de o caldă simpatie din partea populaţiei acestuia, care a avut prilejul (binecuvântat) de a-l cunoaşte şi a-l preţui cum se cuvine. Nu s-a înregistrat nici un caz de respingere a revoluţionarului paşoptist român, ci mai degrabă o unanimă consideraţie, care a depăşit condiţia etnică a locuitorilor. El a fost privit, de toţi cei care l-au căutat, ca o importantă personalitate politică a timpului, fiindu-i apreciat  comportamentul modest şi respectuos, precum şi pledoaria pentru înţelegere între români şi maghiari.

Momentul a fost, fără îndoială, pilduitor sub mai multe raporturi, el având reverberaţii până în zilele noastre. Forţa lui de iradiere ar putea fi întărită, prin aşezarea pe clădirea în care s-a adăpostit (adică pe faţada Teatrului "Arcadia" din Oradea) a unei plăci comemorative care să-i imortalizeze semnificaţia istorică. Faceum, prin urmare, o asemenea propunere Consiliului Municipal Oradea. Ar fi o datorie de onoare a acestuia ca să construiască pentru prezent şi viitor, în spiritul unor idei europene, a cofraternităţii dintre locuitorii acestui oraş, care au fost solidari în aclamarea lui Avram Iancu, în 8 februarie 1850.

Prof. univ. dr. Viorel FAUR