Ziua de 19 decembrie 1989 era a patra în care timişorenii ieşeau în stradă, însă mai timid decât în zilele anterioare. Atunci însă a început greva muncitorilor de la fabrica Elba, care au reaprins flacăra revoltei. Între timp, spitalele s-au umplut de răniţi, iar penitenciarele de persoane arestate.

În 19 decembrie 1989, Timişoara deja îşi plângea morţii, în timp ce spitalele erau pline de răniți, după ce Armata a deschis focul asupra protestatarilor, iar medicii abia mai făceau faţă să îi îngrijească. Pe străzi, tancurile şi TAB-urile făceau parte din peisajul cotidian, în timp ce penitenciarul din Timișoara era şi el plin de oameni arestați de pe străzi. În acea zi, la Timișoara a continuat să se tragă pe străzi și au murit alţi oameni nevinovați, dar manifestările de protest erau mai timide decât în zilele anterioare, oamenii adunându-se în grupuri mici. În fabrici, însă, muncitorii începeau să pună întrebări despre colegii lor care lipseau de la muncă, aceștia fiind arestați.

„Dacă Elba nu începea greva, s-ar fi stins totul"

Profesorul de istorie Adrian Kali de la Liceul "Grigore Moisil", care avea pe atunci 21 de ani și s-a numărat printre răniții de la Revoluţie, spune că toată revolta timișorenilor din zilele anterioare ar fi fost în zadar dacă muncitorii de la Elba nu ar fi declanșat greva generală, în 19 decembrie 1989. Tot el spune că în acea zi două femei și-au pierdut viața pe străzile orașului, fiind împușcate de forțele de ordine.

„Pe data de 19 decembrie, datorită faptului că s-a tras în zilele anterioare, au început problemele la Elba. În stradă nu mai era organizat aproape nimic. Dacă Elba nu începea greva, s-ar fi stins totul. Au fost mulți muncitori de la Elba care au fost arestați și care erau exemple la locul de muncă, nu erau elemente destabilizatoare și lumea a început să pună întrebări, unde sunt, ce s-a întâmplat cu ei? Și au încetat lucrul. Securistul fabricii a anunțat mai departe, la superiori, și-a făcut treaba. În acel moment, cu siguranță se îndreptau spre Elba TAB-uri. Pe podul de la Piața Maria, începuseră să apară securiștii în civil. Lumea a început să protesteze, iar pe podul dintre Piața Iosefin și fabrica Elba a apărut un tractor care a fost pus de-a latul podului. Acolo au deschis focul și au împușcat o persoană despre care exista zvonul că ar fi fost aruncată în Bega. Ei bine, nu era așa, era vorba despre Fan Odette, ea era în spital cu mine, fiind grav rănită. TAB-urile și-au continuat activitatea, iar pe bulevardul Tinereții au mai fost împușcate mortal două femei", povesteşte Adrian Kali.

Generalul Guşă apostrofat de muncitori

În dimineața zilei de 19 decembrie 1989, muncitorii de la fabrica de corpuri de iluminat și baterii Elba au declarat greva generală. Mai întâi, pe uşa fabricii au ieșit mai multe femei, apoi, la scurtă vreme, toți muncitorii se aflau în curte. Au încercat chiar să iasă din curtea fabricii pe poarta principală, însă ușile erau blocate. Printre muncitorii ieșiți în curtea fabricii Elba se afla și Mircea Miclău. Avea 33 de ani și era angajat ca simplu muncitor responsabil de mașinile speciale. Acum, după 25 de ani, Miclău muncește tot la Elba și este președintele sindicatului fabricii. Își aduce aminte cu nostalgie de zilele Revoluției de la Timișoara și spune că au fost cele mai frumoase din viața lui. După o tentativă eșuată de a fugi peste hotare, alături de cumnatul său, a simțit că acela este momentul în care România poate învinge comunismul, așa că s-a alăturat colegilor săi și a intrat în grevă.

"Ştiam despre ce este vorba, că se trage în oraș. Am fost și eu în 17 decembrie în centrul orașului și am văzut că se trage. Eram pe podul de lângă Piața Maria, spre Catedrală, când a început să se tragă. Am văzut lumea cum fugea din calea gloanțelor, iar un om a fost împușcat în ceafă, chiar lângă mine. M-am speriat și am fugit și eu, alături de ceilalți, de-a lungul malului Begăi. În fabrică deja de luni după-amiaza (18 decembrie - n.r.) a început să mocnească la noi. Oamenii nu au mai lucrat marți dimineață, în data de 19 decembrie, am ieșit cu toții în curte, practic am declarat greva generală. Șefii au insistat să intrăm la lucru, dar nu se mai putea face nimic. Am vrut să ieșim din fabrică, dar porțile erau închise. Erau porți electrice, iar curentul era luat, așa că nu se puteau deschide. Un coleg, Pop Ioan, a încercat să scoată poarta de pe șină cu levierul, dar nu a reușit", își amintește Miclău.

Vești despre greva de la Elba au ajuns și la urechile mai-marilor județului, care au încercat să calmeze spiritele. Miclău își amintește că au venit în fabrică prim-secretarul Comitetului Județean Timiș, Radu Bălan, și generalul Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major al Armatei Române. Bălan a fost primul care a intrat în fabrică, după ce a aflat că muncitorii nu au mai vrut să lucreze. Însă Bălan nu a discutat cu muncitorii, ci s-a dus direct la conducerea fabricii, după care a părăsit fabrica. Apoi și-a făcut apariția și generalul Gușă, care a fost urcat pe un butoi de către oameni, pentru a le putea vorbi.

„Bălan s-a dus direct la conducere, a adunat șefii de secție și le-a explicat că trebuie să bage oamenii înapoi la lucru. După aceea, s-a dus fiecare șef la secţie și au spus muncitorilor «Dacă vreți, intrați, dacă nu, faceți ce vreți». Bălan plecase din fabrică, din câte știu. Când a venit apoi generalul Gușă, Elba era înconjurată de Armată și TAB-uri. El a venit cu un Aro și cu garda lui de corp, care a rămas la poartă. A intrat un subofițer cu el. Atunci toată fabrica era în curte și a vorbit direct cu noi. Atunci l-am reținut pe Gușă. L-am reținut cam o oră. Oamenii au adus un butoi și l-au ajutat să se urce pe butoi și prima dată ne-a amenințat și după mai multe discuții și strigăte cineva a întrebat dacă ieșim afară ce se întâmplă cu noi. La care el a spus că nu se trage, dar că nu garantează, dacă ieşim", spune Miclău. Muncitorii de la Elba au rămas astfel să protesteze în curtea fabricii. La Bucureşti, încă nu se întâmpla nimic, iar Ceauşescu plecase într-o vizită în Iran. În tot acest timp, în oraș se trăgeau focuri de avertisment, în aer, pentru a intimida populația să nu iasă în stradă, din nou. Vitrinele magazinelor sparte cu o zi înainte erau deja reparate și părea că în oraș se va instala, încet-încet, calmul.

20 decembrie - Armata a încetat să tragă

Cu toate acestea, fabricile erau înconjurate de militari și în preajma acestora erau instalate tancuri sau TAB-uri, mai ales că şi în celelalte întreprinderi din municipiu se dusese vestea grevei de la Elba, iar angajaţii discutau despre acest subiect.

"La București nu se întâmpla nimic. Nicolae Ceauşescu plecase în Iran, în vizită, pentru a da un semnal că este normalitate în țară. Încercau să scape de urmele represiunii din zilele anterioare. Arestările au continuat în Timișoara până în data de 20 decembrie. Erau peste 950 de arestați în penitenciar și în arestul Miliției. Noi știm oficial că au fost peste 850 de arestați. Cei pe care îi știm noi nu au fost prinși să fi furat din magazinele ale căror vitrine au fost sparte. Aproximativ o sută de persoane au fost prinse furând din magazinele sparte și astfel au îngroșat rândurile arestaților. O parte din bunuri au fost recuperate ulterior. Problema e câți au fost puși să spargă și câți au furat și spart vitrinele de bunăvoie. Se tot spune despre cetățeni care spărgeau, dar acești cetățeni nu erau cumva securiști în civil?", se întreabă Adrian Kali.

Ziua următoare, 20 decembrie 1989, avea să fie una decisivă pentru finalul epocii Ceaușescu. Timișorenii au ieșit masiv în stradă, din nou, porțile tuturor fabricilor s-au deschis, iar Armata a încetat să mai tragă.

Revoltele se extind în ţară

Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori de pe platformele industriale au intrat în Timişoara. Peste 100.000 de protestatari au ocupat piața centrală (astăzi „Piața Victoriei") și au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!", „Armata e cu noi!", „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!". În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor. Delegaţii au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată. La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara, înarmaţi cu bâte. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat." În aceeași zi, la propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul Democratic Român ca organizație politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul democratizării țării." Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți, iar mişcările de protest încep şi în alte oraşe. Întors din Iran pe 20 decembrie, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată. La ora 19:00 el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.