Pentru că televiziunile au numărat deja toate ramurile pădurii aceleia. Pentru că bucătăriile salvatorilor ardeleni nu mai au taine pentru telespectatori. Pentru că toți știu cum e cu ceața. În zbor. Exact de aceea e, poate, timpul să reiau povestea cu ceea ce lumea vede mai puțin, pentru că trece de limitele "senzaționalului vandabil": cum ticăie tot în acele ore de dinainte de transplant, înainte de zborul care, acum, s-a oprit, și după el. Alături de echipa doctorului Radu Zamfir, pentru un transplant de ficat.

L-am cunoscut pe profesorul Irinel Popescu acum mai bine de un deceniu, atunci când România intra în rândul țărilor ce realizau transplant hepatic. Spre sfârșitul verii l-am întrebat de aș putea fi prezentă în sală la un transplant de ficat ce urma să se întâmple, ca ziarist. Profesorul mi-a spus că da. O încredere pentru care îi rămân îndatorată. Tot în ziua aceea l-am cunoscut și pe chirurgul Radu Zamfir. Cercetător, medic primar de chirurgie generală. Era împreună cu Daniela Iveică, medic rezident de chirurgie plastică, și cu Rodica Dinu Vișa, asistentă medicală pe chirurgie la Fundeni. Timișoara, ficat de recoltat. Un pacient aștepta la București, să primească o viață nouă.

Speranța împachetată în bagaj, lângă telefon

Așadar, la capătul celălalt al zdroabei ăsteia e pacientul. Adică mulți, o droaie de oameni ce așteaptă un organ. Să luăm ficatul. O țară întreagă, o armată mică de pacienți, câțiva din fiecare județ, așteaptă un ficat. Care să fie compatibil cu ei. Ceea ce nu e așa ușor. Un donor deja e o minune mică. Este un ficat, unul, și armata aceea de oameni din toate colțurile țării, care și-ar dori organul acela așa cum se-nghesuie fetele să prindă buchetul de nuntă al miresei. Doar că decizia o iau medicii. Ca în vremuri de asediu, la război, oamenii în așteptare au bagajele făcute. Nu ignoră nici un telefon. Așteptându-l pe ACELA. Din toată armata de suferinzi din toate județele țării, se găsesc persoanele compatibile, atunci când familia potențialului donator și-a dat acceptul pentru prelevare. Vine telefonul magic, se vede dacă potențialul receptor nu este bolnav de vreo boală infecțioasă, de poate ajunge repede la București. Pentru acesta începe speranța: AMR-ul se judecă în ore, minute, secunde. Încă o goană începe acum pe harta țării, nu doar cea mediatizată atunci când nu se termină bine, ci printr-un spectaculos accident de avion.

Cel înalt, cel fără nimb

Atunci, în vară, totul era luminos. Mai puțin familia care și-a dat acceptul pentru donarea de organe - rinichii și ficatul, ca de obicei... Au dorit să nu se facă publicitate, deși, desigur, nimeni nu dorea să folosească numele băiatului dus. Li s-a respectat dorința. Nu am intrat la prelevarea ficatului. Ci doar la punerea lui. Atunci când am întâlnit echipa celor doi medici împreună cu asistenta am avut un mic șoc hilar. Stau și acum să mă gândesc la ce fras mă așteptam: la supraoameni cu săbii de lasere, la medici în halate, târând piedestalul cu ei?... Prostia mea. Sincer, habar n-am la ce mă așteptam. Mi se spusese: vezi că Radu e înalt și cu ochi albaștri. Bine-bine, nu e greu de procesat, dar când ai măcar parțial idee cum e cu timpul de ischemie la rece, cu goana secundelor, cu... toată poezia asta a transplantului... creezi. Îți închipui atitudini brave, stop-cadre de spital, sângeroase. Dar oamenii ăștia sunt oameni ca noi, mănâncă, beau, sunt obosiți, merg prin căldură și praf. Unii poate păcătuiesc prin a le ignora existența de dinaintea transplantului. Eu cred că păcătuiam crezând că o să-i văd săltându-mă de-o aripă în ambulanță, c-o mână, și cu cealaltă ținându-și nimbul mic, de semizei... Pentru că sunt semizei. Cum spuneam, prostia mea. O prostie bună, totuși, sper...

Goană, lift, ficat nou

Stau lângă ambulanța de la Fundeni în momentul în care cuva aceea cu ficatul părăsește avionul mic cu care a traversat țara. Îmi închipui cum arată, cum stă ficatul acela de om, în lichidele lui adormitoare, păstrătoare, care amână moartea, care dau de băut un adălmaș vieții a doua în care va intra cel de pe masă, ce ne așteaptă cu pieptul deschis. E prima dată când merg cu Salvarea prin București, un oraș care nu e întru totul gentil cu șoferii. Totuși, ne strecurăm extrem, extrem de repede până la Fundeni, lift, un drum în sus, înghesuiți, lângă ficat, butonul de la blocul operator, de aici începe altă lume, eu trec, Radu rămâne acolo, îi mulțumesc rapid pentru tot, pentru explicații, pentru încrederea de a schimba, pentru că, acel puțin timp, mi-a permis să fiu parte din povestea lor de dinainte de poveste. Ficatul vechi e deja scos, se migălește la cel nou, când intru, și dau bună ziua celor prezenți, mi se răspunde. Și atât. Profesorul le spusese că va veni o ziaristă de la Timișoara, probabil și că am mai intrat în săli de operație. Și atât! Nimeni nu îmi spune să nu ating, să nu stau undeva, să nu calc pe ceva, să nu trag fire, să nu, să nu, să nu. Mă măgulește încrederea profesorului, mai ales că știu ce condiții fantastice de asepsie trebuie la un transplant. Adică dacă la o operație normală e nevoie de curățenie exemplară, aici e nevoie de uber-curățenie, de mama curățeniilor, de absolut. Nu ating, nu trag fire, nu respir, aproape. Am în față un om despicat, ca o floare de crin cu petale însângerate, ce a plecat, fiecare petală, spre alt punct cardinal. Pur și simplu uluitor. Nu e o despicătură în care se sapă, ca la atâtea operații pe cord la care am asistat, e însăși despicarea întregului, refacerea universului, a viului, de la început, pas cu pas.

Piesa de schimb, înșurubată

O asistentă îmi arată ficatul, ficatul scos, cel de care omul trebuia să scape ca să poată trăi, cel pentru care a alergat la București, și echipa lui Radu Zamfir - la Timișoara, pentru a-i aduce piesa pentru înlocuire. Răsufli adânc și gândești: ce mare lucru faceți, domnilor doctori!... Am în față transplantul numărul 81 de ficat din România. Un om cu ciroză. Un bărbat. Cu ficatul vechi ca o borâtură de cola cu bulbuci, închegată. Cu ficatul nou de un roz hepatic greu de descris, neted și vesel, dacă un roz hepatic poate fi neted și vesel. Eu cred că poate. Transplantul e pe final, chirurgul Vladislav Braşoveanu, şef secţie transplant la Fundeni, migălește ultimele lucruri la el, se glumește deja, se respiră, altfel povestea va fi una de reușită. Eu trebuie să pornesc spre gară și acasă, dimineața plecasem pentru o operație pe cord, la Timișoara, ceva complicat, făcusem deja peste 200 de poze când planul zilei s-a schimbat, am plecat în trombă la București, o altă minune a medicinei de văzut, de pozat, de redat - mâini însângerate peste tot, superbe mâini însângerate despre care se vorbește mereu prea puțin și mereu în notă înaltă de senzațional, atunci când se face.

Nu pentru că au căzut cu avionul sunt eroi

Senzaționalul nu e în mite, în furturi, în procese, în amantele medicilor, în partidele lor, în accidentele lor, în vila de la munte, ci în gestul chirurgical, în istovitoarea goană de dinaintea lui, pentru ca organul să ajungă unde trebuie, pentru ca o viață nouă să înceapă altfel, chiar mai altfel decât în toate celelalte operații pe care le știm. Săptămâna aceasta, toată țara i-a învățat numele lui Radu Zamfir, datorită accidentului aceluia nenorocit prin care a trebuit să treacă. Mâine, poimâine, cândva, probabil va fi decorat, pentru că așa e când ochii tuturor sunt ațintiți asupra ta. Dar, spuneți-mi, ceea ce a făcut până acum nu merita să i se dea titlul de erou? Credeți că munca aceasta, de dinainte de transplant, munca celui care convinge familia să doneze, munca piloților care transportă grefele, munca neștiutelor asistente care însoțesc echipele, nu e merituoasă decât după un accident răsunător?... În rest... Oameni morți, oameni care suferă, oameni după care mi se rupe inima. O femeie, la Oradea, în moarte cerebrală. Cu patru copii, care au ales să doneze organele mamei lor, dar inima s-a pierdut, pentru că în România se pierd inimile, și ficatul s-a pierdut din cauza accidentului. Și întrebarea celor din spital, celor care mereu au fost în luptă cu secundele, pentru alții, dacă, pentru ei, secundele grele nu ar fi putut fi scurtate. Medicii, asistentele, piloții nu sunt eroi doar pentru o zi, când sunt. Băgați asta la cap când butonați telecomanda, în goană după senzațional. Nu căutați poze cu avionul flecit. Încercați să înțelegeți imaginile din sălile de operații, înainte, munca, știința, efortul. Pentru că toate aceste lucruri se conțin reciproc, și înainte de accidente, și după.

Ramona BĂLUŢESCU