4 februarie 2014. Am urcat într-un autobuz care ne duce spre capitala Punjabului. Vreo 600 de km de parcurs în 12 ore. Am loc la geam şi toată ziua la dispoziţie să urmăresc filmul care se derulează afară. În clipa asta văd un gard de cărămidă care împrejmuieşte câteva hectare de nisip. Ce rost poate avea? Cât de puternic mai poate fi instinctul de proprietate când ai un pământ sterp? Câţi oameni ar putea numi un astfel de loc acasă?

Nu pot spune cât de harnici sunt oamenii aştia, dar cărămida e la mare căutare. Se foloseşte la case, garduri, canale de irigaţie, apărători pentru pomi, poduri mai mici. De departe se zăresc turnurile roşii ale cuptoarelor. Impresionantă e grija cu care tund copacii. Peste tot sunt grămezi de crenguţe aranjate cu grijă. Nu se pierde niciun vreasc. Cât de grav o fi să tai un copac?  Am auzit spunându-se că-n India e multă mizerie. Cred că oamenii aştia n-au învăţat încă să-şi transporte gunoaiele în marginea oraşelor. Sau nu vor s-o facă pentru că mănâncă vacile şi câinii din ele. Poate că e un alt concept al refolosirii. Nu sunt murdari, ci rudimentari. Găsesc explicaţia asta acum când tocmai văd un camion care căra opt tractoare legate cu frânghie pe platformă. Şi oamenii care încarcă nisipul în remorci cu ligheanul...

Ceea ce la noi se numeşte mica corupţie, aici nu pare să existe. În cel mai răblăgit autobus există un om cu casa de marcat mobilă. Taie bilet fiecăruia şi dă jos sau mai taie un bilet celor care au specificat o destinaţie mai apropiată. Îl numim ,,omul cu fluier,, pentru că aşa-i semnalează soferului când cineva coboară. În hărmălaia asta care combină muzică, râsete şi troncăneli, vorbirea ar fi neputincioasă. Şi tot omul ăsta stă în uşa deschisă şi strigă prin localităţi direcţia în care merge autobusul. Tot ceea ce scriu are valabilitate de moment - ziua sau regiunea următoare pot contrazice orice impresie. Toată ziua am mâncat banane, portocale şi alune cu coajă. Încă nu am hotărât ce alimente ar fi acceptabile pentru stomacul nostru. Ne temem de diaree, de hoţi şi de moarte. În ordinea asta.

Pelerini prin Punjab

5 februarie 2014. O nouă filă în dosarul lui Ilie. Aseară  în autobuz conversează cu vecinul, care se oferă să-l ducă la hotelul unui prieten. Cu 12 km înainte de capitală, coboară şi ne obliga să-l urmăm. E cel mult o periferie, e întuneric şi tuc-tucul o ia inapoi. Ajungem pe-o stradă îngustă şi luăm o cameră cu 2.300 de rupii. Are doar 3 pe 3 şi salteaua abia încape lângă pat. Nu suntem înregistraţi şi paşapoartele ne-au rămas la evazionist. Dar noaptea trece în linişte şi plecăm teferi mai departe. Am rămas doar cu gândul că genul acesta de lumânare folosesc europenii care dau de necaz pe-aici. Chandigarhul, capitala Punjabului, are străzi drepte, ca un anume oraş american, dar mulţimea turbanelor elimină o eventuală confuzie. Centru e reprezentat de o largă piaţă unde şi-au găsit loc magazinele unor cunoscute mărci occidentale. De-altfel, oraşul e surprinzător de curat. Abia la ieşire am văzut îndemnul municipalităţii: Păstraţi oraşul curat şi verde. Aşa aproape de desert, îndemnul nu pare defel răsuflat. N-am văzut mare lucru aici. Poate am uitat prea repede de bătrânica care mi-a vândut portocale şi mi-vorbit în engleză. Purta o geacă ,,the north face".

Ţara cuţitarilor fioroşi, dar civilizaţi

Ne urcăm în autobus pentru Amritsar şi vedem schimbarea faţă de statul vecin. Omul cu fluierul e înlocuit de un altul care zbiară cât să acopere zgomotul motorului şi-n autogări se ia la întrecere cu alţii care poftesc oamenii în propriile autobuse. Apar lemne de foc, scânduri şi grinzi, clădirile sunt mai mari, chiar şi ricsele au dimensiuni mai mari. Da, am aflat azi că numele acesta îl poartă tuc-tucurile. E multă verdeaţă şi copacii sunt mai înalţi. Bărbaţii care îşi încep prima tinereţe au şi ei de la 1,80 cm în sus. Nu mai e neamul acela din care puteai să mături zece cu pumnul. Turbane, barbă şi ochi fioroşi; nu ştim de ce poartă cuţit la brâu. N-am încercat să le facem poze! Am văzut trei-patru oameni pe un scuter de când am ajuns aici, dar la un moment dat erau şase. Nu-mi pot imagina aşa ceva, chiar dacă am văzut! Poate m-ar ajuta bancul cu elefanţii din trabant. Ghidul turistic te învaţă cum să-ţi apropii palmele pentru salut, dar peste tot sunt oameni care-ţi zâmbesc şi-ţi întind mâna, ca pe centru în Bins. Văd un tânăr care coboară şi merge cu mâna întinsă către un prieten, deci salutul e valabil şi între ei. India e mai europeană decât se spune.

6 februarie 2014. Amritsar. După patru refuzuri, ceva în genul „Numai pentru nealbi"- am găsit un hotel mai murdărel, dar de trei ori mai ieftin (700 de rupii). Am dormit bine de cum ne-am trezit am pornit-o spre templu pe străduţe înguste.  Într-un loc ne lăsăm încălţămintea (şi ciorapii), în altul, rucsacii. Marmura e umedă, aşa că o luăm pe covoarele călcate de oameni atât de feluriţi. Deja ştim că sikhiti poartă sabia aceea după tradiţia lăsată de un guru şi felul în care ne zâmbesc porneşte aparatele foto. Şi ei au dslr-uri şi telefoane cu touch screen şi nu-i deranjează să apară în pozele altora. Unul care tocmai şi-a terminat baia rituală, mai zăboveşte un pic să-i pot face poză. Ajungem la momumentul lui Baba Deep Singh Ji, un fel de Ioan Botezătorul războinic, şi la copacul de jumătate de mileniu a lui Ber Baba Budha Sahib, un fel de gorun al unui Horea local. În templu nu putem fotografia, dar ne strecurăm fără restricţii printre credincioşii care ascultă pasaje din Guru Granth Sahib, Biblia lor.

Dacian BRADEA