15 februarie 2014. Am urcat seara în tren şi am călătorit toată noaptea. La trezire străbăteam câmpuri nesfârşite de orez. Intrasem deja în Bengalul de Vest, dar mai aveam 300 de km până la Calcutta.

Ajunşi în gară, pierdem aproape două ore, încercând să rezervăm bilete pe mâine. Nicio direcţie din lista noastră nu e disponibilă, aşa că vom fi nevoiţi să ne întoarcem la mai vechea dragoste pentru autobuze. Oricum, Bangalore şi delta Gangelui nu rămân decât numele unor vise neîmplinite. M-am pierdut în şuvoiul acesta de oameni care vin şi pleacă din Calcutta. Oriunde întorc capul, văd femei frumoase. Chipul lor luminează din sariuri scumpe sau de sub zdrenţe. Ar putea popula toate bordelurile din America de Sud sau ar putea asigura detaşamentul de îngeri păzitori pentru o planetă întreagă. Şi gândul mi se întoarce la fiica mea. La ea, la colegele ei, la toate adolescentele din ţara care se cred de neînlocuit şi dincolo de graniţele familiei. E ca şi cum o biată varză ar susţine că fără ea nu se poate face sucul de portocale. Nu adun dovezi acestor spuse, căci e interzis fotografiatul în gară. Oricum, mi s-ar părea nedelicat să vâr cuiva aparatul de fotografiat în faţă şi nici nu vreau să-mi fac fiica să plângă... Dar, dacă profesorii de matematică le-ar ajuta pe fetele astea să socotească cât de puţine lucruri presupune fericirea, poate le-ar elibera de chemarea închipuitei măreţii. Sau, dacă ar ajunge în India, ar avea sentimentul acesta că suntem mici şi uşor de înlocuit. Şi-ar pleca apoi privirea spre materialele de Bac şi s-ar întoarce în viaţa lor. Cu tot cerul acesta acoperit, afară e zăpuşală, aşa că Nordul rămâne singura direcţie acceptabilă. Constat că mâinile mi s-au înnegrit, tocmai când începe să mă mănânce capul. Soluţia e unul dintre nenumăratele taxiuri galbene - Ambassador. Nu mă mai interesează numele şoferului, nici povestea vieţii lui, ci camera de hotel şi duşul!

Petrecem mai mult de-o ora în taxi, traversând o periferie sărăcăcioasă. Oricât încerc să evit, mizeria şi gunoaiele zgârie obiectivul aparatului foto. Oamenii de-aici sunt mai coloraţi, poate şi mai murdari, şi mai piperniciţi. Se spetesc cărând poveri care le depăşesc puterile, se ceartă între ei, ne privesc cu ochi de sălbăticiuni lihnite. Un pic înainte de-a se întuneca, ajungem la malul civilizaţiei. Ceea ce speram să fie City Centre nu e decât un mall în cartierul... Salt Lake City. Partea bună e că sunt multe hoteluri în jur. Cu trei mii de rupii avem o cameră de vreo 60 de metri patraţi, cu doua bai... Prima zi în Calcutta se încheie fără să fi văzut nimic în afara obişnuitelor faţete ale mizeriei şi sărăciei. O femeie pierdută pe continentul vecin îmi atrage atenţia că ieri a fost Ziua îndrăgostiţilor. Am uitat! Am avut parte doar de-o incinerare. Fiind în Calcutta, mă întreb însă dacă Phileas Fogg a ajuns pe-aici cu Aouda. Ar trebui să pomenesc şi aventura cu iz de pedofilie a lui Mircea Eliade? „Dragostea nu moare..." de dragul moralei!

Reflecţii existenţiale prin ploaie

16 februarie 2014. Duminică ploioasă în Calcutta. Urcăm în primul taxi şi venim la Memorialul Victoria. Deşi exponatele sunt descrise în engleză, hindi şi bengali, partea centrală e un altar închinat dominaţiei britanice. Tega, sarohi, sasanpatha şi khanda (sabii) stau umile pe pereţi. Nu mă pot abţine să nu notez câteva cuvinte ale reginei încrustate în marmură. Îşi asumase titlul de împărăteasă a Indiei şi spunea pe 1 ianuarie 1877 că... de la cei de sus până la cei mai umili, toţi să poată simţi că sub domnia noastră marile principii ale libertăţii, egalităţii şi dreptăţii le sunt garantate; şi că promovarea fericirii, prosperităţii şi bogăţiei sunt eternele ţeluri şi obiective ale imperiului nostru. Aşa a fost? Într-o aripă laterală e adăpostită galeria de picturi a oraşului. Tagore şi Gandhi se privesc de pe doi pereţi opuşi. Poetul i-a spus brahmanului suflet mare, iar acesta din urma i-a întors complimentul spunându-i mare guru. De la unul la celălalt se întinde adevărata Indie. Şi sper să nu fi murit deodată cu ei! Cumpărăm bilete de autobuz pentru deseară şi tocmim un taximetrist care să ne plimbe patru ore prin oraş. Aşa ajungem la Eden Garden, numele pompos al unui teren de cricket. Nimerim şi la biserica St. John. Între plăcile comemorative de pe pereţi, o descopăr şi pe cea a tânărului de 25 de ani, George Cracroft Aubert. Se întorcea de la un prieten în seara zilei de 29 aprilie 1843, şi-n furtuna iscată, un fulger l-a omorât şi pe el, şi pe calul care-l purta. Afară se pot vedea morminte de lorzi, un mic mausoleu al eroilor din razboiul Rohila, dar şi placa comemorativă a lui W. Speke, de 18 ani, care pe 24 martie 1757, la căderea fortului Orleans, şi-a pierdut şi piciorul şi viaţa! Sancta simplicitas britannica! Tot mergi prin oraş, aşteptând să ajungi în centru, dar nimic nu seamănă a aşa ceva. Şoferul ne arăta clădiri banale - old buildings - o maşină buşita, un tanc aşezat ca monument pe spaţiul verde. Vedem Curtea de Justiţie, Poşta şi Casa Scriitorilor. Ghidul turistic ne lămureşte că acesta din urma e doar sediul Companiei Indiilor de Est. Oamenii care scriu (funcţionarii) nu pot fi altceva decât scriitori! Undeva întâlnim şi o coloană de manifestanţi care mărşăluiesc prin ploaie. Între mormântul Maicii Tereza şi Mc Donald's, Ilie alege ce e mai... bun. Eu adulmec şi întorc pe toate părţile viaţa misionarei albaneze. Premiul Nobel e ca fulgerul, loveşte pe cineva căzând. Cât de valid e exemplul ei? Nu erau saraci în Albania? Nenorociţii aşteaptă să ne împărtăşim din mizeria şi bubele lor sau să le împărţim din binele nostru? Îmbucăturile de mâncare ale Maicii Tereza sunt mai scuzabile decât ghiulele de tun ale Mariei Tereza? De când e lumea tot apar religii. Unele au dispărut, altele au rămas, asemenea Foamei! Repet c-am auzit că-n 20 de ani nu vor mai muri oameni de foame - excepţie vor face doar cei care nu vor avea poftă de mâncare. Iată că societatea laică împlineşte faptele milei trupeşti, fără tam-tamul religiilor.

Dacian BRADEA