Cea de-a şasea ediţie a pelerinajului nostru poetic din 25 august 2018, anul Centenarului Marii Uniri, s-a constituit în cel mai lung, dar şi cel mai  emoţionant demers evocator al Cenaclului literar Barbu Ştefănescu Delavrancea al Baroului Bihor, pentru că scriitorii bihoreni şi invitaţii lor, tineri elevi premianţi, au cinstit şi jertfa unor bihoreni care au contribuit la realizarea marelui ideal al unităţii noastre naţionale.

Tonul a fost dat, ab initio, de momentul cinstirii scriitorului, dar şi primarului general al Bucureştilor, Barbu Ştefănescu Delavrancea, al cărui bust (acum mai  desvelit vederii publicului de către edili!) se află în preajma Baroului Bihor de pe str. George Enescu nr.1.

La bustul patriotului unionist Barbu Ştefănescu Delavrancea

Autor al trilogiei dramatice binecunoscute în literatura noastră (Apus de soare, Viforul şi Luceafărul), Barbu Ştefănescu Delavrancea a trăit intens şi neaşteptat şi marea sa dramă personală: născut în anul 1858, a murit chiar în anul 1918, de 1 mai, înainte să vadă împlinirea marelui ideal al unirii românilor pentru care a militat o viaţă întreagă. De 1 mai 1918, mai mulţi oameni trişti urmau cu coroane şi buchete de flori carul mortuar spre biserica Banu din str. Lăpuşneanu din Iaşi, unde se refugiase şi deputatul şi academicianul (din 1912) Barbu Ştefănescu Delavrancea, cel care nu suportase ideea de a-şi vedea urbea invadată  de cotropitorii nemţi, unguri, turci şi bulgari, plecând din Capitală cu lacrimi în ochi şi cu ultimul tren spre peticul de Moldovă încă nesupusă, dar de unde va răsări prin luptă necurmată neatârnarea noastră. Avocatul dramaturg a susţinut peste tot ideea unirii cu Antanta (Franţa, Anglia, Rusia, Italia, Serbia) şi nu cu Puterile Centrale (Imperiul german şi Imperiul austro-ungar), obişnuind să spună: „Eu nu înţeleg România fără Franţa, Franţa fără Luvru şi Luvru fără «Gioconda»”. În anii refugiului din Bucureşti la Iaşi, contemporanii şi-l aduc aminte cum cobora trist de pe str. Copoului (unde se găseşte teiul lui Eminescu!) spre Parlamentul autoexilat ori spre redacţia publicaţiei de front ROMÂNIA, editat de un grup de scriitori patrioţi şi de unde se insufla curaj şi speranţă armatei române. Vechi susţinător al ţăranilor, Delavrancea, deşi avea convingeri politice conservatoare, a sprijinit aşteptata lege de împroprietărire a lor, rostind în sala Teatrului Naţional ieşean, unde se întrunea Parlamentul, celebrul discurs Pământ şi Drepturi (iunie 1917), ce i-a determinat pe mulţi deputaţi nehotărâţi s-o voteze după ce l-au auzit rostind de la înalte tribune oficiale: Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împroprietărit la ’64 (1864 - n.n).Tot el avea să susţină şi mai departe visul de împroprietarire al ţăranilor de pe front, înainte de marile încleştări cu duşmanul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz în sala Teatrului Naţional din Iaşi. Iar ţăranii simpli şi credincioşi, evocaţi de Delavrancea, au săvârşit minuni de vitejie pe câmpurile de luptă, repezindu-se la inamic şi în cămăşile lor albe de cânepă pe care aveau să înflorească florile roşii ale sângelui şi jertfei acelui crez nemuritor, mai actual azi ca oricând în anul Centenarului Marii Uniri: Pe aici nu se trece!  Şi nu s-a trecut! Feldmareşalul von Mackensen, nimicitorul armatelor rusă şi sârbă, spărgătorul de fronturi, a dat greş şi nu şi-a mai băut cafeluţa la Iaşi, aşa cum era convins!

Înainte vreme, în calitate de primar general al capitalei în 1899, Delavrancea a susţinut legea repausului duminical, spunând că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, întrucât plecau la lucru în zorii zilei şi se întorceau acasă noaptea târziu. Mai târziu, când a fost ministru al lucrărilor publice în guvernul conservator - junimist din ianuarie 1912 al lui Petre P. Carp, Delavrancea voia o Românie modernă, puternică, în plin progres şi a pledat pentru dezvoltarea noului port Constanţa, cât şi pentru irigarea Bărăganului cu apa Dunării, a susţinut ideea navigabilităţii Oltului şi legarea Bucureştilor la Dunăre şi... la  Marea Neagră, scriind: Un popor nu este liber dacă, pe lângă libertatea politică, nu o are şi pe aceea economică, nu are fabrici, nu are căi ferate, nu are producţie de bunuri… Ceea ce este perfect valabil şi azi, la o sută de ani de la moartea sa! Ministrul patriot şi unionist, căruia membrii Cenaclului Baroului Bihor i-au adus un omagiu în faţa bustului său, a ordonat fonduri pentru liniile ferate Galaţi-Bârlad şi Iaşi-Hârlău, iar în martie 1912 a pus piatra de temelie la cea mai mare clădire a Capitalei de pe atunci: Palatul CFR. Revenind la vremea de dinaintea morţii sale, amintim că în 18 martie 1918, guvernul de coaliţie a fost înlocuit şi a fost impus de învingătorii germani şi austro-unguri cel al conservatorilor, net favorabili Puterilor Centrale, condus de Al. Marghiloman, iar ziarul „România” a fost desfiinţat, astfel încât marele dramaturg, cu idealurile reîntregirii României sfărâmate, s-a izolat în modesta locuinţă din strada Pojărniciei nr. 2 de pe dealul Păcurarilor din Iaşi. Acolo, bolnav şi doborât de „mâhnire“, s-a stins copleşit „de durerea că zadarnică i-a fost lupta, zadarnice atâtea jertfe omeneşti, zadarnice lacrimile vărsate de văduvele şi orfanii neamului său“ (apud Emilia St. Milicescu, „Delavrancea“). În ultimele sale săptămâni de viaţă, l-a mai vizitat fratele de cruce, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I. L. Caragiale, alcătuiseră triada literară „Alecu, Iancu şi Barbu“. La ultima sa vizită, Vlahuţă l-a găsit „cu părul răsfirat pe pernă şi cu barba crescută, ca Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de moarte. „Îndurerată, fiica sa, Cella Delavrancea, nota în jurnalul ei căderea părintelui pentru care nu putea face nimic, căzut moral din cauza decepţiilor: „Cred că tata nu va mai trăi. Sufletul său fusese rănit de moarte când România primi pacea nedreaptă…“ (2 aprilie 1918). În noaptea de 29 spre 30 aprilie, viaţa sa pâlpâia ca o lumânare şi, la ora 2.30, se stingea, în faptul zorilor ce mijeau pe fereastra odăii. Privea „cu ochii măriţi“ pe Marya, Bebe şi doctorul Dona. Sosit odată cu dimineaţa şi Al.  Vlahuţă a rămas încremenit de durere, alături de marele istoric Nicolae  Iorga. Prietenii au dorit depunerea catafalcului la Mitropolie, spre cinstire publică, dar guvernul timorat, aflat sub supravegherea strictă a Puterilor Centrale, nu  a acceptat ca vajnicului susţinător al Unirii şi al Antantei să i se dea onorurile naţionale pe care le merita. S-a acceptat doar depunerea trupului neînsufleţit la Biserica Banu din faţa redacţiei gazetei „România”, cel din urmă bastion literar  al luptei sale necurmate pentru Neamul Românesc, dând exemplu de consecvenţă a strădaniilor sale mai tinerilor săi colegi scriitori precum: Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Ranetti, Radu D.  Rosetti, cărora le aducea câte un articol. „Ultimele lui vorbe scrise au apărut în coloanele României. «Nu vă cer altă plată, băieţi, mi-a zis el zâmbind, decât o pereche de bocanci pentru pribegia mea»”, povestea mai târziu, înlăcrimat, Mihail Sadoveanu, fostul diriguitor al publicaţiei.

Marţi, de 1 florar (mai), se săvârşea ceremonia despărţirii. Acoperit cu drapelul tării şi nenumărate coroane printre care fâlfâia steagul Franţei, din partea căreia îi aducea supremul salut ambasadorul ei, Saint Aulaire, înconjurat de familia îndurerată şi însoţit de miniştrii ţării şi ai aliaţilor şi sumedenie de ieşeni şi refugiaţi, sicriul cu trupul marelui patriot făcea ultimul drum prin Iaşi, mergând spre casa veşniciei din cimitirul Eternitate. Luându-şi un adio sfâşietor, au cuvântat Octavian Goga şi Take Ionescu. Sicriul era acoperit de o mantie de lăcrămioare culese din pădurea Ghidigenilor de fiica sa Henrieta, înfirmieră la spitalul răniţilor de acolo. Scriitorul şi omul politic Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost pus în pământul străbunilor, pe care îl iubise pentru bunătatea şi romantismul locuitorilor săi. Se întorsese la baştina bunicului fugărit din Vrancea de lăcomia şi persecuţiile unor avari, care luaseră cu japca păşunile şi pădurile vrâncenilor, transformându-i din oameni liberi în clăcaşi. De aici şi numele Delavrancea, mai întâi „de la Vrancea“, statornicit lângă Barbu Ştefănescu din primii ani de şcoală. 

Iosif Vulcan - animator cultural şi un simbol original al unităţii naţionale

După depunerea coroanelor de flori la bustul unionistului dramaturg Barbu Ștefănescu Delavrancea, întregul grup de cenaclişti s-a deplasat la bustul naşului poetic al lui Eminescu din Holod, Iosif Vulcan, omul providenţial care în martie 1866 scria următoarele rânduri: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre  acestui june de numai l6 ani care, cu primele sale încercări, trimise nouă, ne-a surprins plăcut… Junele răspundea la numele simplu de Mihail Eminovici, nume preschimbat în chip fericit de bihoreanul nostru în MIHAI EMINESCU...  Doi ani mai târziu, cu ocazia turneului teatral al trupei lui Pascaly în Arad,  1868, Iosif Vulcan s-a întâlnit cu Mihai Eminescu, care era sufleur al trupei. În acelaşi an, holodanul învăţat efectuează o vizită de o lună întreagă în Regatul României pentru a se documenta în vederea scrierii despre marile personalităţi de aici, în frunte cu Regele Carol I.

S-a făcut referire la faptul că şi Iosif Vulcan prin FAMILIA sa a adus o contribuţie însemnată la unirea românilor din cele trei provincii româneşti şi că a fost biograf al primului rege al României Carol I în lucrarea sa Panteonul Român, 1869. Iosif Vulcan a mai efectuat nenumărate vizite în Regatul României şi la Bucureşti, fiind ales membru al Academiei Române în anul 1891 în locul lui Timotei Cipariu. Mai multe piese de teatru scrise de Iosif Vulcan au  reprezentate la Teatrul Naţional din Bucuresti (Alb şi Roşu, 1872, Ștefan vodă cel Tânăr, 1892, Gărgăunii dragostei,1897). Însăşi denumirea de FAMILIA, dată revistei sale a sugerat unirea tuturor românilor într-o singură familie a întregului Neam Românesc. S-a mai amintit despre faptul că junele de numai 16 ani care răspundea la numele de Mihail Eminovici, botezat îndată de bihoreanul Iosif Vulcan în Mihai Eminescu şi care, după mai multă vreme, după apariţia unor poezii publicate în revista FAMILIA din Oradea, avea să scrie lui Iosif Vulcan următoarele rânduri emoţionante:

Mult stimate domnule şi amice, mulţumesc pentru onorariul trimis, cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viaţă. (…) Te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea Mare, când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând cercul restrâns al câtorva amici. Ş-apoi, să nu fiu pesimist.

La moartea sa, animatorul cultural Iosif Vulcan a lăsat o donaţie generoasă de 28.000 florini pentru elevii săraci de la liceul Samuil Vulcan din Beiuş. Aşa a ştiu el să sprijine şi pe mai departe instrucţiunea şi cultura tinerilor de aici din Bihor... (Va urma)

Cronicar