Ne-am instalat la hotel în Shimla şi încă nu s-a întunecat. Avem şi bilete de autobuz pe mâine, după nouă, aşa că pot spune că asta e prima zi de vacanţă. Pe deasupra, e prima oară când o să adorm în ţara asta fără senzaţia că-n somn o să se coboare „un baldachin tare ciudat" peste mine.

La sosirea în gară găsim tăbliţa care spune - cine ştie de când - că Dumnezeul tuturor e acelaşi, chemat pe nume diferite. Aflăm şi că tronsonul acesta de cale ferată e trecut în patrimoniul UNESCO. Şi că are 102 tunele (cel mai lung de 1143 metri), 988 (da, 988!) de poduri.  În autobuz intră un domn în vorbă cu noi. Ştie unde e România şi vrea să ştie dacă la noi e democraţie, eu confirm iar el zice: „- Ceaucescu was your dictator...". Ştie şi că Nadia a luat primul zece la olimpiadă şi crede că a emigrat în USA. Îi spun că s-a întors în ţară, dar nu mai adaug că s-a apucat să facă reclamă la margarină. Băieţii erau grăbiţi, dar am avut noroc cu trenul care a avut multe opriri. Am ajuns cu o întârziere de două ore şi jumătate şi cu o grămadă de poze extraordinare. Aici, un peisaj aztec în care apar şi maşini. Gara era la 2.076 de metri şi am mai urcat o vreme până să ajungem în zona turistică. 5 grade seara. Am reuşit să fotografiem primele maimuţe, una a şi reuşit să rupă punga cu mâncare a lui Ilie, şi am văzut panorama oraşului printre valuri de ceaţă. Sperăm să fie soare mâine şi să vedem drumul spre capitala statului următor. După cum auzim, vom parcurge cu autobusul 235 de km în zece ore.

Interzis la pungi pe motiv de maimuţă

8 febr. 2014. Am dormit pentru prima oară în aşternuturi de la hotel. Au miros de untdelemn de la bunica sau măcar... de la bunica, dar învelitoarea mea e potrivită doar pentru zone tropicale. Cum praful deşertului Thar se schimbă în brumă, mă gândesc şi să-mi cumpăr ceva gros. Asta dacă nu coborâm spre sud, la vara de acum o săptămână. Noroc cu ghetele mele din colecţia ,,iarna tot ca vara, care sunt deosebit de prietenoase!".

Aseara am ieşit la o plimbare pe centru, adică pe vârful muntelui. Mă închei la geacă şi înţeleg ce înseamnă particula „Himachal" din numele statului. Aflu că orăşelul acesta cu 143.000 de locuitori (informaţie de pe stradă) e o renumită staţiune montană, cândva capitala de vară a administraţiei britanice. De altfel, mă şi întâlnesc cu tinerii de pe tren, ieşiţi şi ei pe Mall Road. Îi întreb de ce nu sunt cu fete şi aflu că au venit aici să bea. Ne despărţim concluzionând că „alchool is more important than women".

Mă simt în siguranţă pe străzi, căci locul pumnalelor şi suliţelor din Amritsar e luat de umbre. Din punctul de belvedere văd luminile acestui oraş întins pe nu ştiu câte văi. Tot aici e Christ Church, biblioteca, statuia lui Mahatma şi a Indirei Ghandi, al celui care a fondat acest stat în 1971.  Când am ieşit afară, un Budha imens, cocoţat pe vârful muntelui, tocmai dăduse drumul soarelui pe cer. M-am bucurat întrucât insistasem să rămânem aici şi tot în sarcina mea rămăsese să fie vreme bună. Reiau traseul de ieri, dar acum mă feresc de maimuţe, după cum fac şi localnicii. Am primit observaţia să nu purtăm pungi de plastic la vedere şi observ că toate produsele cumpărate sunt împachetate în ziar. Din loc în loc apar tăbliţe care atenţionează că fumatul în locurile publice e interzis.  Dar în centru, chiar aproape de statuia lui Ghandi, un maimuţoi şi o maimuţă sfidează orice regulă. Sunt martorul unor ,,...fapte care m-au scandalizat", cum ar zice Topârceanu. Nu departe, un alt exemplar, sare cu curaj în spinarea unui câine. Pare totuşi să fi ştiut fabula pomenitului poet, căci descalecă degrabă şi se refugiază în copac. Văd oamenii aceştia cu trăsături diferite de-ale indienilor şi mă gândesc că undeva mai la nord e Dharamsala, o bucăţică aproape veritabilă de Tibet. Am văzut câteva caroserii zdrobite, probabil în căderea de pe o terasă pe alta a oraşului. E o dovadă că există şi pe-aici câte un om care, vorba unei femei din Hinchiris, „îşi lasă maşina desfrânată".

Dacian BRADEA