10 februarie 2014. Înainte de ora şase dimineaţa eram la punctul de plecare spre rezervaţie. Ne luăm haine groase, căci vehiculul nu are geamuri şi avem de parcurs câteva zeci de kilometri. Vedem răsăritul din mers şi ne oprim lângă prima căprioară. Mai încolo ne trece pe dinainte o turmă de mistreţi, prin frunziş zărim turme de căprioare şi câte-o pasăre ciudată.

Ajungem la Dhikala încântaţi mai mult de liane şi muşuroaie. Aici găsim doi elefanţi domesticici şi o haită de maimuţe. Înţelegem de ce ni s-a cerut să punem rucsacii în maşină în clipa în care o maimuţă fuge cu punga unor alţi turişti. E ceaţă peste lac, nici urma de crocodili, probabil şi tigrii sunt departe, iar maimuţele devin tot mai neprietenoase, dacă nu ne împărţim mâncarea cu ele. Privim în jur dezamăgiţi şi ne amintim unul dintre ultimele versete ale minunatului pliant de ieri: ,,Don't be disappointed if you don't see a tiger. There are many other interesting creatures that are to be seen and cherished". Adevărul e că am văzut tabla pe care câţiva norocoşi au notat când şi unde au văzut tigrii. Alaltăieri, la nu ştiu ce pod, apăruseră doi tigri."Nu mai intrăm în niciun parc", zice Nicu în clipa în care pornim înapoi. Începem să calculăm dacă nu ne prindea mai bine un somn până la amiază, când maşina opreşte şi o ia cu spatele înapoi. Apucăm să vedem un elefant care vine ţanţoş pe mijlocul drumeagului. Încântarea noastră e potolită doar de panica şoferului şi a celor doi bărbaţi înarmaţi care ne însoţesc. Mergem vreo 200 de metri cu marşarierul şi zărim că elefantul se pierde printre copaci. Ne consolăm cu această apariţie, când zărim în fundul unei văi un alt elefant sălbatic. Acestuia reuşim să-i faceam poze. Uităm de tigri şi de crocodili. Vorba lui Nicu: ,,Primul elefant salbatic...".

Am venit pe jos la gară şi am reuşit să fac câteva poze. Am statuia pistolarului-profet, dar şi a unor bătrâni care fumează liniştiţi din narghilea. Printre ateliere rudimentare de prelucrat lemn şi fier, descoperim nişte pături suspecte. Le dăm la o parte şi descoperim câteva săli de clasă, pline de elevi şi de dăscăliţe.

Uriaşul Delhi

11 februarie 2014. De aseară, Delhi are 16.000.003 locuitori. Ne-am cazat la un hotel lângă gară şi, nefiind camere triple, eu m-am trezit singur. Să vorbesc despre satisfacţia de a nu vedea pe nimeni? După mulţimea de oameni în care am înotat de mai bine de-o săptămână, un pat matrimonial în care să stau de-a curmezisul e tot ce-mi puteam dori, dacă fac abstracţie de friptură.  Aseară a avut loc un mic accident. La coborârea vijelioasă de pe trotuar pe asfalt, echipa noastră s-a trezit cu un picior luxat, aşa că vom rămâne aici cel puţin până mâine. Se pare că asta era soluţia temporizării marşului nostru. De-asta rătăcesc acum singur pe străzi. Trebuie să recunosc că metoda mea, verificată în capitalele europene, nu prea ţine aici. Spaţiul pare imens. Nu într-o capitală cu şapte coline am nimerit, ci într-una cu şapte oraşe!  Am obosit şi încă n-am ajuns decât la Connaught Place. Aici stau pe iarbă şi privesc în jur, nu exista nicio păturică dintre acelea cu care indienii atrag atenţia pe spaţiile verzi din Paris şi Londra. Mă întreb dacă e cineva pe-aici care să fi auzit de yoga. Credincioşi din religia acestui meridian ar fi destui. Mai-nainte am întâlnit câţiva îmbrăcaţi în portocaliu şi înarmaţi cu intrumente muzicale ca la nunţile din Bihor. Cântau în gura mare "Hare Khrisna, hare, hare" şi trecătorii s-au oprit să le ghicească originea: Moscova! Pe o stradă aglomerată, motocicliştii o iau pe trotuar, claxonând ca peste tot. Apare şi o ricşă cu motor... Oamenii se feresc fără ca măcar sa intoarcă capul. Maimuţele au dispărut, dar roiesc peste tot un soi de veveriţe-gunoier, care nu se prea sfiesc de oameni. Zboară şi câte un papagal, speriat de ciori şi porumbei. Am ajuns la India Gate, un arc de triumf al eroilor din Primul Război Mondial, am intrat în incinta unei moschei, am trecut pe lângă un templu budhist şi am ajuns la cel ce-al şaselea oraş clădit pe aceste locuri. Porţile Purana Qilei s-au închis tocmai când ajungeam acolo, dar Yamuna a continuat să curgă, chiar şi după ce am început să mă îndepărtez. Sfântul, murdarul fluviu!  Se întunecă deja, aşa că am urcat în primul tuc-tuc care a oprit lângă mine. Am ajuns la o staţie de metrou şi-n viteză, la hotel. E o certitudine faptul că mâine trebuie închiriată o maşină şi pus sub nasul şoferului obiectivele pe care le identificăm în ghidul turistic.

Visul meu romantic de a-mi petrece seara cu o friptură şi o sticlă de vin se diluează în realitatea prozaică a unei seri de la tăiatul porcului. Drumul spre coliba care l-a aşteptat aici pe Eliade, cât a trăit, e mai anevios decât îmi puteam închipui. Începe deja să mă înece mizeria şi aglomeraţia şi mi-e dor de casă. Cât de departe e ashramul de care vorbeam? Cu siguranţă aici o fi apărut însingurarea şi ascetismul. Socoteala e clară în favoarea lui, după numai câteva zile petrecute în asemenea iureş.

Dacian BRADEA