Una dintre cele mai frumoase daruri ale vieții este sa ai o familie, iar o familie cu alți frați, plăcerea este multiplicată. Așa se întâmplă și cu familia română, care are patru frați. Unul dintre aceștia trăiește încă, în Croația, mai precis în Peninsula Istria și se numește dialectul istroromân.

Am ajuns în Istria printr-un program cu finanțare nerambursabilă, asigurat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, în cadul proiectului Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică. Subvenția a fost alocată pentru a se realiza fotografii documentare, de membrii Asociației Etno Foto Art din Oradea. Coordonarea a fost asigurată de autorul acestui text, în calitate de istoric, iar ceilalți participanți au fost fotografii Gheorghe Petrila și Ovidiu Gabor.

Comunitatea lingvistică istroromână stabilită în peninsula Istria o vom întâlni concentrată numai în zone rurale, cu predilecție pe cele două părți ale muntelui Ucka, în special în jurul satelor Zejane și Susnjevica.

La intrare în Zejane, un gard de piatră desparte mejdia dintre o grădină cu căpățâni de varză și un câmp împădurit pe alocuri cu pomi. Un gard electric protejează varza bine crescută. Satul este situat într-o vale străbătută de vechea șosea Rijeka-Trieste. Aproape la toate casele găsim ghivece cu flori. Văd o grădină terasată pe trei nivele, cu flori și legume, casa fiind ridicată la poalele unui deal. Ne întâlnim cu Vilim Sankovic, care ne spune în dulcele grai istroromân: Io sâm dân Jăiani. Ne invită în curtea sa. Ovidiu și Gheorghe, încântat de cunoștința cu Vilim, stăruie la vorbă cu el. În acest timp, pe mine mă lasă să-i fotografiez grădina cu roșii și un vechi autoturism din curte. La casa nr. 32 o casă se construiește pe fundamentul uneia mai vechi. Intru în vorbă cu cei doi muncitori, salutându-i. Mi se răspunde în croată. Am înțeles astfel că trebuie să ne vedem fiecare de treaba noastră. Decid să fotografiez o fântână în fața casei nr. 14, astăzi devenită piesă de decor, cândva sursa principală de viață pentru locuitorii acestui imobil. La fel este povestea fântânii și de la casa nr. 13. Printre grădinile din sat, între legume observ deja în al doilea loc fasole oloagă. Și știu că nu am pășit decât pe un sfert din strada principală. Ne întâlnim cu Zeljko Doricic. Stăm de vorbă el şi, între timp, ni se alătură nepotul său, Michail Doricic. Cu acceptul bunicului, tânărul este fotografiat de Ovidiu. Stabilim cu Zeljko să ne mai revedem. Mergem nu mult timp și ne întâlnim cu un alt istroromân, Iosip Turcovic, în vârstă de 73 ani. Ne invită la el în curte. Locuiește la nr. 10 în Zejane. Ne invită în grajd. Îl strig pe Gheorghe: suntem în iștalău. Domnul Iosip se întoarce și ne spune: Da, iștala aiceoa! Stăm câteva minute de vorbă cu noul nostru prieten, căci dorește să ne arate cum a împletit ceapa și usturoiul. Nu ezităm mult, ne minunăm și-l fotografiem. Apoi ne luăm rămas bun, bucuros că ne-am cunoscut, întristați că ne despărțim. Văd un camion, pe ușa șoferului de la cabină, scrie numele unei firme de transport - este prima urmă de activitate comercială în sat. La nr. 49 ne întâlnim cu Ana Manfreda Lu Martenina, în vârstă de 86 ani, care vorbește o limbă vlaska de o puritate uimitoare. Fără cuvinte croate sau italiene. Ne spune că este cea mai în vârstă persoană din Zejane. În curtea casei deținea și ea o fântână, cu două inițiale, M.D. 1925. Aflăm că înseamnă Matei Doricic. Cândva în Zejane, înclin să cred că toată lumea creștea cel puțin un animal pe lângă casă: vacă, porc, oaie, ceva deținea fiecare. Aproape toate casele au anexe care confirmă această ocupație rurală, de creștere a animalelor. Mă gândesc că în Rijeka, în Opatija se vindeau oricând în an carnea proaspătă. Mă minunez de o grădină cu legume, având fasole și cartofi, cu predilecție, situată la marginea satului Zejane, înconjurat de un gard de lemn. Este printre puținele garduri de lemn, căci cele mai multe sunt de piatră. Datorită colegilor mei fotografi am reușit să obținem o sesiune de fotografii în costum popular tradițional cu tinerii Antonio, Elena, Apolonia și Ivana, îmbrăcați în costume tradiționale din Zejane.

Alegem să vizităm și satul Stupari. Case noi, chiar și câțiva palmieri îngrijiți. Dar numai trei case nou nouțe se mai află in sat. Constatăm că este un sat pe cale de dispariţie. Ajungem în localitatea Rumuni şi aici găsim doar un mănunchi de 3 sau 4 case. Decid să păstrez amintirea unui șir de puieți de măslini plantați în curtea casei nr. 30, iar la ieșirea din micuța așezare fotografiem toți trei o frumoasă cultură de viță-de-vie. La un moment dat ne oprim să mâncăm. Stăm la un loc cu umbă și luăm prânzul încântați de locul găsit în aer liber.

Pornim spre localitatea Dane, unde trecem pe lângă un monument al eroilor din al Doilea Război Mondial. Apoi vedem o casă părăsită și acolo ne întâlnim cu o doamnă, o întrebăm dacă ne poate duce la vreo persoană din sat care poartă numele de Floridan. Ne răspunde emoționată că pe ea o cheamă Floridan Maria. Este ocupată cu udatul florilor din fața casei, dar își găsește răgaz să ne spună că în Al Doilea Război Mondial multe case au avut de suferit prin incendiere. O credem pe cuvânt, căci se observă încă o alură de întristare pe zidul caselor de piatră, vechea materie primă a locuințelor din Istria.

Revenim în satul Zejane, la biserica cu hramul Sf. Apostol Andrei, ridicată în anul 1990, pe fundamentul unei biserici mult mai vechi. Din vechea biserică s-a păstrat numai statuia Sfântului Andrei, lucrată fin într-o rocă albă de aproximativ 60 cm înălțime, astăzi păstrată în altar. Clopotnița din sat este practic un rug de lemn unde este așezat clopotul, deci nu este o construcție de sine stătătoare din zidărie. Biserica nu se află în centrul satului, dar este ridicată în cel mai înalt punct. Localitatea are astăzi în jur de 85 numere de case. O majoritate covârșitoare dintre locuințe sunt ridicate cu etaj. Străzile sunt asfaltate toate. Pomi fructiferi sunt destui de rari, suntem convinși că din cauza solului arid din zonă. Grajduri aveau, în schimb, toate casele, dar astăzi animale nu mai găsim în ele. Casele nu se mai fac din piatră de munte, ci din cărămidă procesată, atât în Zejane, cât și în celelalte sate din zonă. Iar asta, din mai multe motive: nu mai este cine să o extragă, se lucră greu la șlefuit, bucățile probabil sunt mari și grele, pe când cea ieșită stass pe poarta fabricii este ieftină și disponibilă oricând.

Marți, am decis să mergem la Rijeka să vizităm muzeul de Istorie. Pe drum vedem din mașină aproape întregul masiv muntos Ucka. Rijeka, amintire maghiară, arhitectură austriacă, administrație italiană, prezență croată și pe alocuri urme istroromâne. După-amiază, am plecat spre localitatea Vlahobreg, situată în extremitatea nord-estică a peninsulei. Aici am fotografiat un fost grajd la o casă, o fântână, niște smochini și micuța biserică din localitate. M-am bucurat când am văzut o troiță din lemn, căci până acum am văzut doar din piatră. Situat la nord de Rijeka și Opatija, este singurul sat istroromân din nordul Istriei, de unde se vede marea.

Miercuri dimineața, în 28 august, am pornit spre Krsani. Urma să traversăm Parcul Natural Ucka, un tunel de 5 km săpat în munte, în anii 1976/1977. La ieșirea din tunel ajungem în orășelul Lupoglav. Imediat după asta, ieșim din drumul național și intrăm pe un drum județean. Am ajuns într-o zonă muntoasă cu păduri nu foarte înalte de conifere. Este un masiv muntos spectaculos. Ne propunem să fotografiem câteva sate istroromâne. Căutăm pe hartă satul Vrajna, de lângă Lupoglav, căci aproape trebuie să fie satul Rumunija. Ajungem în acest sat și fotografiem toți trei. La trei kilometri spre sud ne-am oprit într-o altă localitate, Katun de Boljun. Ca să-l fotografiem, ajungem pe un drum îngust de țară, asfaltat. Pe acel drum vedem o altă direcționare, pentru satul Knezi, o zonă mai mult de pășunat, iar Gheorghe mă corectează că este o zonă numai pentru pășunat. La câteva secunde după această discuție cu el, vedem o cireadă de vaci albe, soi local, specifică Istriei. Fotografiem așadar, ustensile agricole, bovine și străzile satelor. Centrul comunal al acestora, dar și al altor sate este Boljun. Așa că o luăm înapoi spre Boljun, unde este și o cetate în mijlocul micului orășel. Urcăm dealul în cetate și facem fotografii panoramice cu satele din jur. Ovidiu decide să surprindă o fotografie aeriană cu drona. Am intrat în poșta din Boljun ca să întreb cum se explică faptul că în satul Katun de Boljun casele au numărul 50; 51; 52 etc., cu toate că în tot satul nu mai există decât patru sau cinci case. Mi-a răspuns că de la Lupoglav numerotarea caselor continuă până aici la Boljun. Satele Katun și Knezi sunt sub aceeași înșiruire de numerotare a caselor.

La 5 km de Boljun, se află localitatea Letaj. Pentru ca să intrăm în sat, coborâm într-o vale cu păduri de înălțime mică. Ghiță coboară din mașină și face o fotografie cu pancarda Letaj, știind că este o localitate dintre cele mai vestite în istoria cercetărilor istroromâne. Am fotografiat și biserica Sf. Gheorghe, aflată la o distanță destul de mare de sat, însă așezată pe un vârf de piemont, astfel încât se poate vedea o priveliște generală destul de mare. Spre seară ajungem în orășelul Krsan, unde ne cazăm.

A doua zi, în 29 august, după o oră de stat în biroul primarului Valdi Runko din Krsan, am pornit alături de primar spre localitatea Susnjevica. După aproximativ 12 minute am intrat în sat unde am găsit o oarecare forfotă: oameni pe jos, alții în mașini sau pe tractor, iar pe alții îi vedeam în curțile caselor lor. Un localnic, Pepo Glavina de la nr. 17, ne spunea că, din 100 de oameni din Susnjevica, mai vorbesc foarte puțini oameni, astăzi, limba vlaski, adică dialectul istroromân. Pepo Glavina are 63 ani a lucrat o viață întreagă la minele de cărbuni din Rasa, o localitate la est de Susnjevica, foarte aproape de Marea Adriatică. Bunicul lui Pepo, Andrei Glavina, a fost un verișor al profesorului Andrei Glavina, vestitul istroromân care a studiat la Iași. În trecut aici, în sat, mulți localnici se ocupau cu creșterea animalelor, în special ovine, bovine sau capre. În sus de sat erau situate stânele cu oi. Decidem să ne mai întâlnim cu Pepo, astfel ne dăm întâlnire lângă biserică, după trei ore. Acesta vine cu un carnețel, de unde ne citește câteva cifre. De fapt, sunt statistici, deloc o teorie a aproximării, căci este la curent cu situația istroromânilor din Susnjevica și împrejurimi. Îmi dau seama repede că, după moartea lui Pepo Glavina, cercetările istroromâne vor intra într-o altă situație, mult mai greu de închipuit. Pepo ne spune că 75 persoane au plecat în străinătate, fie pe continentul american sau în Australia, fie în Italia, între anii 1963-2008. Între anii 1963-2008 au murit 95 oameni vorbitori de limba vlaski, iar între 1950-2008 s-au născut 59 de copii în familii vorbitoare de limba vlaski. Aici, în Susnjevica, casele sunt destul de compacte, apropiate una de alta. Când Pepo era tânăr își amintește că circa 20 case și anexe de case erau încă acoperite cu paie. Satul Susnjevica este cel mai întins dintre toate satele istroromânești din Peninsula Istria. Practic, este cea mai mare așezare istroromână din peninsulă.

Spre seară, mergem în satul Baci, care nu mai există, fiind inclus în localitatea Krsan. Dar, dacă mergi pe locul vechi al localității Baci, se vor găsi două proprietăți. Într-una funcționează o fermă, iar în cealaltă funcționează un restaurant și o pensiune. Este o vedere frumoasă asupra masivului muntos Ucka din acest loc al vechiului sat Baci, situat în partea stângă a localității Krsan. Credem noi, localitatea aceasta nicicând nu a fost mare. Pe urmă am căutat localitatea Vlasici, care se află în partea dreaptă a localității Krsan.  (Va urma)

Constantin Liviu DEMETER