Moto: Ierihonul era închis şi fortificat din cauza israeliţilor. Nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra în el. Domnul i-a zis lui Iosua: „Iată că dau în mâna ta Ierihonul cu regele şi cu luptătorii lui viteji. Toţi oamenii înarmaţi să mărşăluiască în jurul cetăţii, înconjurând-o o singură dată. Aşa să faceţi timp de şase zile. Şapte preoţi să meargă înaintea Chivotului, purtând fiecare câte o trâmbiţă din corn de berbec. În ziua a şaptea să înconjuraţi cetatea de şapte ori, iar preoţii să sune din trâmbiţe.  Când trâmbiţele din corn de berbec vor suna prelung şi le veţi auzi sunetul, tot poporul să scoată strigăte puternice. Atunci zidul cetăţii va cădea la pământ şi poporul va putea să atace, fiecare bărbat drept înainte!” (Vechiul Testament, Iosua, 6)

 

După botezul nostru în Iordan, minunea unei ploi torențiale…

Când am ieșit din perimetrul locului botezului pe care l-am primit în râul Iordan, spre orizont s-au ițit perdele întunecate de nori și după câțiva kilometri parcurși cu autocarul a pornit o ploaie torențială. Pentru noi, cei din România, o ploaie îmbelșugată nu are valoarea și adânca semnificație împărtășite în Țara Sfântă. În împrejurimile Ierihonului, orașul cucerit miraculos prin sunet de trâmbiți de către vechii iudei, nu a mai plouat din luna martie, ne explică șoferul Hameed, culturile se întrețin exclusiv din irigațiile prin picăturare la rădăcină, apa fiind extrasă din Iordan. Părintele Pașca ne mărturisește că a fost de peste 40 de ori în Israel, dar așa ploaie nu a mai întâlnit niciodată în împrejurimile Ierihonului, așa încât consideră binecuvântata ploaie ca fiind o adevărată minune. Nu degeaba vin pelerinii bihoreni din locul unde Sfântul Ilie, sfântul ploilor, s-a înălțat la cer într-un car de foc! Se știe că Sfântul Ilie, pentru a pedepsi răutatea regelui Ahab și a reginei sale răutăcioase a închis cerul vreme de peste 3 ani de zile, răstimp în care nu a mai curs un strop de ploaie. Ne simțim ca bieții muritori din acele vemuri biblice în momentul descătușării izvoarelor văzduhului, pentru că plouă cu găleata, pe străzile Ierihonului curge apa în valuri, neputând fi captată de rețelele de canalizare, șoferul arab își conduce cu prudență uriașul autocar ca pe un soi de amfibie. Sosirea intempestivă, dar atât de minunată a unei ploi antediluviene mi-a adus aminte de piesa de teatru a unui autor american pe nume N. Richard Nash, o piesă romantică The Rainmaker (Omul care aduce ploaia), plină de semnificații morale, o piesă mult jucată pe scenele lumii, inclusiv la teatrul din Oradea și transpusă și cinematografic în mai multe feluri. Acțiunea piesei este plasată la ferma familiei Curry dintr-un orășel din vestul Statelor Unite ale Americii, în epoca Marii Depresiuni. De multă vreme, ca pe timpul în care Sfântul Ilie a încătușat cerul, seceta pustiește recoltele și, în același timp, chiar și sufletele oamenilor; grijile, tulburările, nevrozele, ies mai pregnant la iveală în aceste condiții răbdarea și caracterul fiecăruia dintre oameni sunt puse la grea încercare. Ca fundal al conflictului, seceta capătă dimensiuni de simbol biblic, ancestral. Un tată înțelept, iubitor și doi frați construiți pe coordonate antagonice (Noah - fire practică, lipsit de imaginație și Jim - visător, blajin, copilăros) se preocupă de soarta fiicei, respectiv a surorii lor, Lizzie, care, la 27 de ani, riscă să rămână fată bătrână. Lizzie nu este prea frumoasă, nici atrăgătoare, fapt de care este dureros de conștientă. Evenimentul care le schimbă ritmul monoton al existenței este sosirea lui Bill Starbuck, omul care aduce ploaia, un personaj simbolic, care le promite aducerea ploii în schimbul a 100 de dolari. Să fie omul un profitor șarlatan? Un neguțător de speranță? Ciudat este faptul că toți cred în el și în puterea sa fiindcă omul de când este pe lume tinde să creadă în minuni. Apariția lui declanșează o serie de evenimente care o fac pe Lizzie să se privească pe sine însăși într-o lumină nouă și să creadă că este frumoasă, bună, demnă de un măritiș onorabil. Speranța ei în bine aduce cu sine și minunea, ploaia sosește și, împreună cu ea, sosește și dragostea. Dar omul care aduce ploaia se duce ca și ea, dar a udat solul și a binecuvântat sufletul fetei. Deși nu-l urmează, Lizzie va prelua de la omul care aduce ploaia avântul, optimismul și încrederea în viață. O piesă pentru sufletul omenesc, o piesă minunată ce demonstrează puterea poeziei și a speranței de a construi o lume de poveste pe canavaua unei realități banale, astfel încât totul să  devină posibil dacă avem puterea de a visa și de a crede.

Părintele Pașca îi spune șoferului să oprească în dreptul așezământului românesc din Ierihon cât mai aproape de trotuar, dar și pe acesta apa se scurge ca un pârâu nestăvilit. Coborâm repede și ne îndreptăm spre frumoasa biserică românescă situată într-unul din cele mai vechi orașe ale lumii, situat în apropierea graniței dintre Israel și Iordania. La doar câțiva kilometri spre răsărit se întinde mănoasa vale a Iordanului mărginită de biblicii Munți ai Moabului din care Dumnezeu i-a aratat lui Moise, Pământul Făgăduinței, dar în care nu i s-a îngăduit să intre. În partea de apus a Ierihonului se înalță asemenea unui zid muntele Carantaniei, locul în care Iisus a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol. În paralel cu anticul Ierihon, la o distanța de 5-6 km, curge râul în care ne-am botezat. Toată această zonă de la gura de vărsare a Iordanului în Marea Moartă are o importanță covârșitoare, atât din punct de vedere istoric, cât și biblic, atât pentru creștini, cât și pentru evrei, pentru că aici s-au petrecut evenimente importante din lungul drum al umanității către mântuire. Ierihonul, orașul în care am intrat odată cu magnifica ploaie torențială, a intrat în istoria biblică și memoria omenirii întregi odată cu sosirea poporului iudeu în Pământul Făgăduinței, deși recente cercetări arheologice atestă faptul că Ierihonul este, alături de orașul Ur din Mesopotamia, una dintre cele mai vechi cetăți din lume, având o vechime de aproape zece mii de ani. În jurul anului 1190, înainte de Hristos, vechea cetate cananita a Ierihonului a fost cucerită de Iosua după ce acesta, împreună cu tot poporul lui Israel, au înconjurat de șapte ori cetatea în sunet de trâmbițe.

Episodul înconjurării unei cetăți a fost reluat cu credincioșie de cruciați atunci când au ajuns la zidurile Ierusalimului.

În data de 7 iunie 1099, prima armată de cruciați a zărit Ierusalimul. Când au auzit acest nume, Ierusalimul, spune cronica, cavalerii creștini nu putură să-și oprească lacrimile. Aruncându-se în genunchi, ei mulțumiră lui Dumnezeu că le-a îngăduit să ajungă la capătul pelerinajului lor, cetatea sfântă unde Domnul nostru a mântuit lumea. Asediul a fost dificil. Cetatea Ierusalimului era ocupată de zece luni de musulmanii egipteni și primul asalt creștin a eșuat. Din fericire, cu ajutorul marinarilor din Genova au fost aduse turnuri de asalt și care au fost debarcate în portul Jaffa. Turnurile au fost împinse spre zidurile Iersalimului, catapultele au fost pregătite. Dar, înainte de atac, în amintirea miracolului care a permis lui Iosua să cucerească Ierihonul, cruciații cu comandantul duce de Lorena, Godefroy de Bouillon, în frunte, având picioarele goale în semn de penitență, au organizat în jurul orașului o uriașă procesiune de înconjurare a Ierusalimului pentru a fi cucerit așa cum a fost cucerit Ierihonul de către Iosua. În 15 iulie 1099 a început asaltul general, iar în seara aceleiași zile mari, o zi de vineri, Ierusalimul a căzut în mâinile creștinilor. Din păcate, după cucerirea cetății a urmat un masacru general. La Moscheea lui Omar construită pe străvechiul amplasament al Sfântului Templu a curs atâta sânge încât acesta ajungea la glezne. Au trebuit să treacă ore întregi ca învingătorii să scape de beția unei mânii teribile și să-și aducă aminte că sunt creștini. Abia după această revenire salutară, cu picioarele goale, spălați și calmi, învingătorii au urcat pe via dolorosa, sărutând cu emoție locurile unde Hristos căzuse pe drumul calvarului său. Apoi ajunși la Sfântul Mormânt, ei  s-au aruncat la pământ și au rămas sleiți de puteri, dar fericiți și cu brațele așezate în formă de cruce. (Apud L΄ église de la cathédrale et de la croisade, Colection Les grandes études historiques, auteur Daniel Rops, Librairie Arthème Fayard, 62e édition, Paris,  p. 557-558).

 La a șaptea cântare de trâmbiță, zidurile Ierihonului s-au prăbușit. Locuitorii din Ierihon erau atât de idolatri încât războinicul Iosua a decis exterminarea lor, bărbaţi, femei, ineri şi bătrâni, alături de vite,oi şi măgari. Israeliţii au ars întreaga cetate. Singura fiinţă care a scăpat din Ierihonul cucerit de iudeii lui Iosua a fost prostituata Rahab şi familia ei pentru că această femeie a găzduit iscoadele trimise de Iosua în cetate şi a recunoscut măreţia Dumnezeului lui Israel, când a spus: Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu în cer sus şi pe pământ jos. (Apud, Biblia, o istorie vizuală, p. 159 și  Atlas de istorie biblică, p. 45)

 După ocuparea Ierihonului, iudeii reconstruiesc cetatea de-a lungul râului Horat, râu ale cărui ape amare au fost îndulcite în chip minunat de prorocul Elisei, ucenicul Sfântului Ilie Tesviteanul. Orașul s-a bucurat de o mare prosperitate și din această cauză a ajuns pe rând în mâinile mai multor stăpânitori, printre care amintim pe generalul roman Antonius care l-a dăruit iubitei sale regina Cleopatra a Egiptului și care, la rândul ei, l-a vândut lui Irod cel Mare. Clima plăcuta de aici, precum și fertilitatea zonei scăldate de Iordan l-au determinat pe Irod să înfrumusețeze locul cu plantații și apeducte pentru irigații, construind și un palat care să-i servească drept reședință de iarnă, Ierihonul fiind într-un fel o a doua capitală după Ierusalim. 

 

Așezământul românesc de la Ierihon

Este de-a dreptul înălțător faptul că într-unul din cele mai vechi orașe din lume din Țara Sfântă românii au o biserică atât de frumoasă, cum este cea din așezământul românesc din Ierihon.  

Într-o pisanie lămuritoare ni se dezvăluie cum a luat naștere această biserică  prin literele sale aurii și cu majuscule:

Această duhovnicească  zidire a neamului românesc s-a săvârșit prin preluarea inițiativelor familiei Constantin Elena și Dumitru Samoilă și ale arhepiscopului Victorin Ursache și arhimandritului  Ilarion Argatu, prin contribuția constantă a doamnei Ioana Lăncrănjan și a domnului Horia Popescu, a ieroschimonahului Iacob Bârsanu și a altora, numeroși, după  planurile arhitectului cancelar prof. dr. Sorin Vasilesc, de la Universitatea de  arhitectură și urbanism Ion Mincu, din București, și prin contribuția și totala devoțiune a lector universitar arh. Horea Gavriș și a inginerilor Doru Ghiorghiescu și Constantin Teodorescu, de la Râmnicu Vâlcea, care a și condus echipa de muncitori români. Binecuvântarea Domnului fie peste toți, cu al său  har și cu a sa iubire de oameni.

Acest așezământ este aproape de centrul orașului, la jumătatea distanței dintre Biserica Dudul lui Zaheu și vechiul amplasament al cetății Ierihonului. Terenul a fost al unui credincios român stabilit aici și care a lăsat prin testament Patriarhiei Romane terenul „cu scopul de a servi ca metoc” al așezămintelor românești de la Locurile Sfinte. Întrucât terenul era  neîndestulător s-au mai achiziționat terenuri limitrofe până la suprafața de aproape trei mii de metri pătrați din prezent. În centrul întregului complex se află biserica cu hramul „Nașterii Domnului și toți Sfinții Români”. Biserica impresionează prin frumusețea și eleganța stilului arhitectonic specific bizantin, în formă de cruce, ce evocă altarul sfânt pe care s-a jertfit Hristos, fiind, de fapt, o biserică specific românească, cu elemente tradiționale românești și cu elemente specifice Orientului creștin. Coloanele din pridvorul mânăstirii și pereții exteriori ai bisericii sunt acoperite cu plăci din piatră în formă de benzi șlefuite și așezate după nuanțe care dau sfântului locaș o frumusețe aparte, dar și unicitate în Țara Sfântă și poate în întreaga lume. Deasupra naosului tronează o turlă înaltă cu ferestre alungite în chipul unor raze care permit o bună luminozitate în interior, iar în partea cea mai de sus a turlei stă așezată pe un glob o cruce ca semn al biruinței lui Hristos. Paraclisul bisericii are hramul „Toți Sfinții din Palestina”. Ca și în biserica mare, în centrul cupolei, se află Iisus Hristos înconjurat de marii reprezentanți ai monahismului și ascetismului palestinian, întemeietori ai vestitelor lavre și obști monahale. Printre ei, la loc de mare cinste se află și Sfântul Român Ioan Iacob Hozevitul.

Corpul casei pentru pelerini se desfașoară pe trei nivele, urmate de o terasă de pe se poate vedea tot Ierihonul, cu livezile sale bogate de arbori cu fructe exotice recunoscute pentru aroma lor în tot Israelul. De asemenea, se pot vedea șirul munților dimprejur și de dincolo de Iordan până la Marea Moartă.

Am fost invitați pe neașteptate la un parastas făcut de românii de aici și am fost îndemnați cu căldură să luăm ca pomană de sufletele morților ciorchini de banane originale, mai mici, cu pistrui, dar foarte gustoase pentru care am mulțumit din toată inima, pentru că am auzit vorbă românească în Jericho- the oldest city of the world  (Ierihon, cel mai vechi oraș din lume), după cum glăsuiește o inscripție din centrul orașului. (Va urma).