23 februarie 2014. Aseară am oprit în Ghasa şi camera de hotel a fost doar 500 de rupii. Ne-am luat rămas bun de la autobusul care a reuşit performanţa de-a ajunge întreg şi cu noi întregi la destinaţie. Îmi aduc aminte că beduinul care m-a plimbat pe dunele din Sahara zicea că face revizia maşinii după fiecare cursă. Aventura noastră de-aseară ar trebui să ducă la casarea autobusului.

Ne trezim cum se face ziuă şi, privind pe geam, descoperim că suntem înconjuraţi de munţi. Ies să fac câteva poze şi ajung la cascada din apropiere. Pe şapte-jumătate sunt înapoi şi mai aştept puţin până apare autobusul care ne duce la Jomson. Am aflat că drumul de-aici înainte e mai bunicel, aşa că ne pregătim de poze. De cum ne punem în mişcare, apar munţii înzăpeziţi. Ne strigăm între noi şi fiecare laudă ce se vede de la geamul lui. Încă de ieri ştiu că n-o să mai ajung la Lumbini, dar mă consolez cu gândul că, măcar, nu-mi creez obligaţia de-a mă grăbi spre Bethleem. Acum ştiu că Tanzania şi Kenia cad mai jos pe listă, cândva după a doua excursie în Nepal. Reţeta e clară: avion la Kathmandu, avion la Pokhara şi jeep până aici. O lună pentru umblat în toate părţile. Proporţional cu înălţimea, creşte şi frumuseţea locurilor. Făceam tot felul de planuri să cobor pe jos o parte din drum, să recuperez imaginile pierdute, dar ce am înainte şterge ce-a rămas în urmă. O drumeţie se măsoară după pozele ei nereuşite, ar fi spus Camus, dacă avea patima asta. Mereu m-am lăsat prins de acest entuziasm prostesc când am ajuns într-un loc nou şi nici acum nu fac excepţie de la regulă. La o oprire m-am aplecat pe geam să fac poze şi văzând că pot să mă apuc de portbagaj, am urcat pe autobus. Până la următoarea oprire, când m-a reperat şoferul, am capturat câteva imagini splendide. A fost şi el prins în obsesia mea fotografică, căci a eliberat locul de lângă el şi m-a poftit acolo. Jomson era la 2.740 m altitudine. Voiam să-mi umezesc tălpile prăfuite ale pantofilor şi am tot urcat, până m-am afundat până la genunchi în zăpadă. Cerul s-a acoperit cu nori şi a început să bată un vânt puternic, aşa că am făcut cale întoarsă. Dar am văzut orăşelul de sus (de jucărie) şi mi-am vindecat toate frustrările adunate la geamul autobuselor. Ştiu că Annapurna e undeva după vârfurile acestea înzăpezite şi mi-e de-ajuns. Am păşit în sanctuar şi o să mă întorc curând. Cu siguranţă am depăşit limita de 3.000 de metri şi, până la urmă, muntele e ca o femeie frumoasă - nu trebuie să-i vezi măruntaiele ca să te extazieze. Privind de jur împrejur, mi-am adus aminte de Byron, care se minuna în faţa unei cascade din Alpi, convins că Dumnezeu şi diavolul şi-au dat mâna pentru a crea atâta frumuseţe. Locul meu e mai frumos, pot zice în gura mare: - Te-am întrecut, Byroane! După şase ore de umblat pe jos, cu picioarele ude şi spatele transpirat, spun cu răutate că te saturi şi de munţi ca de femeile care nu sunt adevarăta ta dragoste. Adică, centrul lumii (mele) rămâne tot în Bucegi.

Închinătorii la puternicul Dollar

24 februarie 2014. Ne urcăm pe la şapte în autobus, căci avem cale lungă spre capitală. La ieşire vedem  aeroportul Jomson, o pistă de aproximativ 400 de metri, aşezată chiar pe malul râului Kali Gandaki. Vizavi, într-o bază militară rudimentară, îşi fac înviorarea de dimineaţă câţiva tineri. Apucăm să-i vedem luând-o în pas alergător cu câte un puşcoci pe umăr. Din cauza munţilor să pară totul miniatural aici în oraşel? Singurul lucru enorm e preţul biletelor de autobuz - 1.400 de rupii de persoană pentru 68 de kilometri. Încă nu ne-am lămurit dacă acestea sunt preţurile pentru turişti. Întrebarea cea mare e dacă o fi existând vreo cale ferată în ţara asta. Şi alte trenuri în afara celor de jucărie... Deşi orăşelul nu are mai mult de doi kilometri lungime, până să ieşim, oprim de patru ori. Urcă oameni mirosind a fum de brad şi vorbind un dialect ciudat. Sunt chiar acele figuri  pe care le-am văzut în pozele de pe internet. Nicu îmi povesteşte cum a fost aseară la vânătoarea de săraci. Alegea o casă dărăpănată, arunca şi o privire pe geam dacă se putea, şi bătea la uşă. Majoritatea l-au poftit să se aşeze pe scaunele de-o palmă, iar apoi au vorbit în limbajul universal al banului. Nu i-a găsit foarte săraci, aşa că grosul banilor rămâne pentru periferiile din Kathmandu. Părerea mea e că, decât să cumperi gumă de mestecat la tot satul, mai bine alegi un flămând pe care îl ospătezi cu friptură de yak până crapă. Indiferent cât de mulţi bani va împărţi, nimeni de-aici nu va avea convingerea că a câştigat la loteria divină. Dar banii nu sunt ai mei. Chiar în faţa mea stă un călugăr în robă vişinie. A scos un telefon cu touchscreen şi şi-a luat la puricat contactele. Satisfăcut de conversaţii, îşi scoate mătaniile şi petrece o bună parte din drum rugându-se. Apoi le înfăşoară pe mâna stângă şi scoate iar telefonul. Se dovedeşte un pasionat gamer, cu preferinţa clară pentru jocul cu cărămizi. La una dintre opriri, mai apare un călugăr. Îşi urcă bagajele pe autobus, în timp ce eu aud din ţarii vocea părintelui Cleopa, care repetă c-au obosit dracii cărând bagajele călugărilor. Şi aici?! Către amiază oprim într-un cătun şi toată lumea se duce să mănânce într-o improvizaţie de restaurant. Eu apuc să umblu un pic pe malul râului să fac poze. Cu greu capturasem o cascadă din mers, după ce ratasem alte două. Acum imortalizez podul spijinit pe două pietroaie imense şi căluţii de povară. Puţin mai târziu oprim la Tatopani, unde ni se spune că trebuie să plătim câte 20 de dolari (2.000de rupii) pentru cardul TIMS (Trekkers' Information Management System). Explicam că tocmai ieşim din rezervaţie şi nu avem nevoie de niciun fel de asistenţă turistică, că suntem în autobuz şi n-o să ne pierdem, dar ni se spune ferm că nu putem pleca dacă nu plătim. Doamna care ne-a eliberat permisele alaltăieri confirmă la telefon că am muşcat momeala. "Pentru siguranţa voastră". Pe loc înţeleg ce face guvernul nepalez cu mâna pe care n-o ţine întinsă la ajutoarele internaţionale. Răspunsul mi-l dau manelele nepaleze, pe care le-am îngurgitat forţat în ultimele zile: „pune piatra şi răsare". Iar poporul acesta, nu se închină nici la Shiva, nici la Budha, nici la Allah, ci atotputernicului Dollar. Îmi pare rău că n-am avut de la început cardul acesta. Poate, pentru mai multă siguranţă, venea aseară un funcţionar guvernamental să-mi potrivească apa la duş. Mă întreb cum ne vom recupera dolarii, dacă nu zburăm nici mâine spre munte. Dacă zburăm, cât va trebui să dăm să coborâm din avion? Cu gândurile acestea părăsesc Annapurna Conservation Area, şi-n semn de protest, îmi pun aparatul foto în geantă. (va urma)

Dacian BRADEA