Moto: „Ca un refren mereu să-ţi vie-n gând

               Dar unde-s zăpezile de an?”

 

Fragment din Balada doamnelor de altădată de François Villon, în traducerea lui Lucian Blaga.

Unde-i apa... de-altădată în anul de graţie 2019? Unde-i neaua, din care să se  prelingă sub sărutul soarelui apa miraculoasă care să ne sfinţească sau măcar să astâmpere eterna sete de frumos a poeţilor de altădată, dar mai ales, de acum?  Deocamdată, numai în amintirea copilăriei mele magice. Existența mea nu poate fi concepută în afara Crișului Pietros. O copilărie, adolescență și chiar primă tinerețe le-am petrecut lângă râulețul ivit din vintrele cu argint ale Apusenilor. Nu puteam să concep un sat fără a fi întins de-a lungul unui râu, după cum nu-mi puteam închipui un cer fără soare sau o noapte fără stele. Atât de mare îmi era dragostea față de apa râului care trece în dreapta satului meu natal Șebiș de Beiuș încât din imprudență era să-mi pierd viața. Cred că nu aveam mai mult de vreo cinci ani când, văzând-o pe Savetuța Gudiu, fata ce păzea o scroafă cu purcei în luncă cum „trece apa Pietroşii”, am luat-o curajos pe urmele ei. La mijlocul cursului de apă, valurile repezi mi-au înfoiat cămașa lungă de cânepă pe care o purtam și m-au răsturnat, târându-mă fatalmente spre „dulbină”... La o așa vârstă fragedă nu apucasem încă să învăț să înot. Auzind zgomot de trup căzut în apă, Savetuța a întors capul și a zărit o pânză albă din care se ițea părul capului meu. A plonjat imediat în apă și a apucat să mă tragă la mal înainte de a ajunge la „dulbina” de  aproape doi metri de lângă „tălechiul” (grădina) popii... Nu apucasem să beau prea multă apă, dar dacă nu ar fi fost Savetuța, m-aș fi înecat cu siguranță... Am fost dus acasă, iar mama s-a speriat groaznic. A mulțumit cu lacrimi în ochi salvatoarei mele, căreia îi port recunoștință până la sfârșitul zilelor mele. În ciuda acestui episod, care ar fi trebuit poate să mă sperie, aventura mea de dragoste cu apa Crișului Pietros a continuat, pecetluind parcă acea zicere a lui Nietzsche, potrivit căruia ceea ce nu te poate distruge te face mai puternic. Am crescut lângă acea apă minunată, firul de beteală vie care  mi-a încins mijlocul. Mă duceam la pescuit de mrene după ce scormoneam după râmele cele mai roșii în gunoiul de grajd, iar după ce apăreau cosașii pe imașul satului unde păzeam bibolii cei negri, îi prindeam, le rupeam picioarele să nu mai poată sări, îi introduceam cu grijă într-o cutie goală de chibrituri să aibă aer și mă duceam la pescuit de cleni. De multe ori, mama se baza pe ce aduceam eu pentru masa comună, mrene sau cleni. Însă cea mai frumoasă comuniune cu Crișul Pietros era scăldatul. De la batoză unde oamenii din sat treierau snopii de grâu la ceapeu, aruncându-i deasupra în gura flămândă a acesteia, după ce întreg stogul dispărea, bărbați și femei se îndreptau spre locuri osebite, să se scalde. După ce se scufundau în apa răcoritoare, deasupra lor rămânea o clipă sferică  aură de pleavă din spicele treierate pe care valurile o purtau apoi la vale. În urma bărbaților, veneam și noi, băieții mai răsăriți, care lucram la batoză alături de mamele noastre, chiuind de bucurie că ne astâmpărăm fierbințeala trupurilor.

Apa cea limpede a Crișului Pietros  a fost un fel de apă a Iordanului biblic sau a Gangelui indian. În el se săvârșea un fel de botez pe timpul verii, în coturile lui  se scufundau mănunchiurile de cânepă de amețeau peștii, întorcându-se cu burțile în sus, spre marea noastră mirare, a copiilor, acolo se spălau cămășile noastre albe, tot de cânepă, țesute în război, acolo se spălau însă și intestinele groase ale porcilor sacrificaţi înainte de marea sărbătoare a Crăciunului cu ajutorul boabelor de porumb. Oamenii obișnuiau să spună nu Crișul Pietros, ci „apa Pietroșii”, pentru că venea de sus, de la comuna Pietroasa, considerată în epoca interbelică un fel de Sinaia a Bihorului, lângă frumusețile aproape virgine ale Platoului Padiș. Dar apa adorată se preschimba ades într-o teroare supremă când se preschimba din cauza ploilor abundente din Munții Apuseni într-un adevărat fluviu care mâna spre vale bolovani cât butoaiele moților, distrugând totul în calea lui. Într-o primăvară, râul a venit atât de umflat și de mânios încât a rupt podul de la Lelești, un sat aflat imediat în amonte de Șebiș, iar o elevă și-a salvat viața pentru că a avut inspirația să se țină strâns de o grindă a podului distrus. Cum toată copilăria mi-am petrecut-o citind cărți și păzind bibolii familiei și ai vecinilor mei, un moment deosebit îl trăiam atunci când coboram pe ulicioară, la orele prânzului, spre sat. Bibolii se îndreptau ca atrași de un magnet spre apa răcoroasă a Crișului Pietros. Beau întâi pe săturate și apoi înaintau spre dulbină ca niște hipopotami irezistibili. Mă aruncam și eu în apă, îi călăream pe rând și îi spălam cu răbdare de mocirla argiloasă închegată de soarele verii pe spatele și coastele lor. Bibolii pufneau de plăcere, după ce închideau și deschideau apoi nările lor negre, lucioase. Ceilalți copii se uitau speriați la mine: nu îndrăzneau să intre în ciurda care ocupase toată dulbina.

Pocnind din corbaciul împletit din fâşii de piele peste apa râului scoteam apoi bibolii din apă ca să-i duc înapoi la păscut pe imaș. După câteva ore, eram dezamăgit: de toată truda mea de a-i spăla se alegea praful. Pieile lor negre, strălucitoare, bine spălate în apa Pietroșii, se încălzeau iar la soare și bibolii se tăvăleau din nou cu voluptate în bălțile stătute, argiloase ale imașului. Crusta de argilă căpătată în aceste mici mlaștini îi apăra cel mai bine de muște. Îmi aduc aminte că primele mele versuri citite la cenaclul literar al Școlii generale din Sudrigiu, înființat de inimosul profesor de limba și literatură română Rusu Gheorghe, de fel din Topleț, judetul Mehedinți erau așa: „Cade frunza de pe arbori/precum smoala de pe biboli...”  Profesorul Rusu nu a uitat niciodată această imagine poetică pe care mi-o amintea mereu...  Imaginea bibolilor mei scufundați în apa Pietroșii m-a urmărit multă vreme, inspirându-mă în scrierea acestui sonet din prima mea carte intitulată „50 de sonete”, apărută la Editura „Dacia” în anul 1994, după moartea mamei mele dragi:

„Pegasul meu e-un bibol mare-n sat/ El clatină un munte cu copita/În ochi îi strălucește dinamita/Când zboară peste râpe de păcat/ Cu aripi roșii, fulgerând zăltat/ Cu stele noi el samănă orbita/ Iar  toamna, luna fumegă ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat/ Eu mă prefac în pruncul care-am fost/ Și călăresc pe lata lui spinare/ În umbră-i aflu astăzi adăpost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu ne-ntoarcem frânți în satu nost/ Și-n iesle, anii mei îi pun mâncare...”

În capătul de sus al Șebișului exista un izvor cum nu mi-a fost dat să mai văd niciodată și nicăieri până acum. Un ochi de apă zidit cu pietre de râu din mijlocul căruia se vedea cum iese apa cea proaspătă, zvârlind firișoarele de nisip în sus... În ziua de joi, când era târgul cel mare de la Binș (Beiuș), toate căruțele din satele Lelești, Buntești, Săud, Poieni de Jos, Poieni de Sus și Ferice opreau pe doalmă, pe coama fostei căi ferate de la Sudrigiu spre Budureasa și Stâna de Vale... Oamenii coborau cu canta de lut în mână să o umple cu minunata apa din izvorul Șebișului...  Şi, dintr-o dată, s-a întâmplat o nenorocire. În vara anului 1980, apa Pietroșii a venit atât de mare încât și-a schimbat cursul în dreptul satului nostru și a acoperit izvorul cel străvechi...  Oamenii au căutat să sape în locul unde a fost după ce cursul s-a mutat iar, dar nu au mai dat de vâna măiastră a izvorului...

Atunci s-au dus la izvorul de la „josani”, izvor diferit de cel al „susanilor”, adică al sătenilor care aveau casele în susul așezării... dar parcă nu mai era aceeași apă ca și cea de dinainte...

Primul meu șoc în legătură cu calitatea apei s-a petrecut prin vara anului l967. Am fost nevoit, alături de alți copii săraci din sat, să mergem la săpat de porumb la Batăr, o localitate cu pământ mult mai mănos, situată în sudul județului Bihor. Eram de statură mică, slab, era mai mare sapa decât mine. Cu toate acestea, norma era destul de consistentă, un șir lung, parcă interminabil, de porumb de săpat pe zi. La orele prânzului, am mâncat „din brișcă”, frugal, alături de alți copii și oameni de la noi din sat. Apoi ni s-a adus apă în niște bidoane mari,  albe, din aluminiu. Am întins și eu, când mi-a venit rândul, cana de metal spre a-mi fi umplută. Apoi m-am tras la o parte spre a putea bea apa în liniște. Am luat prima înghițitură, dar după ce am simțit gustul apei în gură, mi s-au bulbucat ochii de neplăcută surpriză și, ferindu-mă să nu fiu văzut, m-am aplecat după un tufiș și acolo am evacuat lichidul cu gust sălciu... Nu mi-am putut închipui ca apa să aibă alt gust decât acela cu care fusesem obișnuit din fragedă pruncie...

După atâta amar de apă a Timpului prin care am înotat și eu, am vizitat în mai multe rânduri satul unde m-am născut. S-a făcut mai frumos, s-au ridicat case mari, a fost asfaltat drumul, dar... a scăzut îngrijorător debitul Crișului Pietros. Pietrele sale, altădată lustruite de șuvoaiele limpezi, acum sunt acoperite cu un soi de mușchi verzuliu, alunecos.

Iar un bărbat cu care am fost în mai multe rânduri în copilărie la pescuit cu undița mi-a povestit cu jale că nu mai sunt pești pe „apa Pietroșii”, ci incredibil de mulți șerpi...  O tristețe nemăsurată apasă asupra mea de la aflarea acestei vești incredibile. Se știe că 97 la sută din apa planetei se află în oceane, fiind apă sărată, de nebăut. Doar trei la sută este apă nesărată, dar din acest mic procent, trei pătrimi se află în corpurile ghețarilor. Practic, nouă, pământenilor, ne-a rămas foarte puțină apă limpede și bună de băut...

Abia acum îmi dau seama ce fericită copilărie am avut... Lângă „apa Pietroșii” cea prin care se vedeau pietrele până în adâncuri și peste care treceau bancuri întregi de pești, de mrene, cleni și scobari...

Apa de-altădată este mai mult în imaginaţia noastră, în amintirile noastre despre o apă neîncepută dintr-o magică fântână a copilăriei. În satul meu natal Şebiş de Beiuş, aproape toţi sătenii aveau fântână. A avea fântână proprie era un semn de distincţie, de nobleţe. Nu mai depindeai de izvorul de la capătul satului, de izvorul de la moara lui Sivu Şchiopu sau de cel de la capătul din jos al satului. Când venea învolburata apă a Pietroşii, izvoarele se înnecau. Dar reveneau la lumină şi la limpezimea lor rece şi atât de râvnită de gâtlejele însetate. Dar ce te făceau dacă ploile ţineau câteva zile întregi? De unde să iei apă? De la vecinii care aveau fântâni. Le dădeai bineţe, scoteai pălăria din cap şi adresai cea mai penibilă dorinţă: „Nu faci bine să ne dai o cantă de apă din fântâna voastră?”

„Cum să nu ?”, răspundea întotdeauna vecinul, „încă mă bucur că dacă se ia apă multă din fântână, cu atât se împrospătează!”. Şi aşa era. Pe vremea aceea, oamenii nu prea ştiau de pompe acţionate electric care să-ţi soarbă apa din fântână în câteva ore. Dacă omul voia să-şi cureţe fântâna, scotea apa cu găleata şi transpira serios. Apoi cobora până în fundul fântânii, fie folosindu-se de nişte cercevele îngropate pe jumătate între pietrele care alcătuiau zidul rotund al  fântânii, fie lăsându-se înăuntru cu un soi de hârzob. Ajuns acolo, cu ajutorul   unui cancioc curăţa nămolul depus cu trecerea anilor până dădea iar de pietrişul originar, făcea semn şi nămolul era tras în sus. După ce gazda lua şi ultima lingură de nămol, punea pe fundul gropii din fântână (care începea să mustească iar de apă limpede şi rece!) un bruş mare de var nestins de Meziad, cel mai bun var din  Munţii Apuseni. În contact cu apa, calcarul începea să fiarbă dezvoltând o căldură care ucidea orice virus posibil. Astfel se curăţau fântânile copilăriei mele la Şebiş... Tata suferea de faptul că nu aveam o fântână  a noastră... Şi într-o vară, cu ajutorul fratelui meu Puiu şi cu mine, a început să sape groapa pentru fântână...  Sudoarea era preambulul sărat al romanului de aventuri care a urmat odată cu săpatul fântânii. Era greu de săpat pentru un motiv foarte simplu: pământul Şebişului de lângă apa Pietroşii este plin de bolovani ca de măsele de balaur... Sub loviturile crunte de târnăcop săreau în sus scântei albastre şi galbene ca de artificii...  Apoi am dat de acel loess albastru pe care îl ştiam de pe fundul dulbinelor Crişului Pietros... Cel mai greu era să treci de cumplitul loess... Vârful târnăcoapelor noastre se înfigea în loess ca în slănină...  Am nimerit un strat atât de gros, încât tata era gata gata să renunţe: parcă greaua cuirasă vânătă nu se mai termina... Un strigăt de triumf a răsunat în adâncul fântânii: frate-meu a izbit şi a ţâşnit apa ca un sânge transparent dintr-o carotidă  tăiată cu cuţitul... Am evacuat resturile de loess, am mai săpat să dăm de cel mai puternic izvor şi tata a început să clădească cu migală pereţii rotunzi ai fântânii...  Cu fiecare piatră lătăreaţă pe care i-o scoboram, el se ridica spre lumină... Până a ieşit de-a binelea la suprafaţă... Apoi am scos din nou apa ce se tulburasee,  am lăsat-o să crească toată noaptea, iar am scos-o, am pogorât doi bruşi mari de piatră de var de la Meziad ca să cureţe fântâna... Tata s-a prăpădit în februarie 1991. Dar fântâna lui a rămas în curtea casei părinteşti ca o chemare tainică... Am de gând să o curăţ  la primăvară...  Cu sentimentul că mă curăţ pe mine însumi...

Apa noastră cea de toate zilele

Problema apei este azi o chestiune atât de stringentă încât îţi vine să te rogi bunului Dumnezeu  cu cuvintele:  Apa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi...  Mori mai repede din lipsă de apă, decât din lipsă de hrană. 

Creşterea exponenţială a populaţiei globului, împuţinarea  dramatică a resurselor de apă dulce, ne va face să ne gândim la minunea prefacerii vinului în apă şi nu a apei în vin...  Un soi de egoism îngrozitor ne face să ne gândim doar la noi şi nu la generaţiile care urmează... Responsabilitatea consumului  de apă am cunoscut-o pentru prima oară la Bruxelles în august 199l. Am făcut o vizită cu soţia mea la un prieten jurnalist free lance, pe nume Vincent Dudant, originar din Peruwelz. L-am cunoscut cu totul întâmplător la Oradea, după ce grupul de belgieni din Vielsalm ajutase populaţia din Neagra Şarului în luna ianuarie 1990 în cadrul Operation Villages roumains. Ajunşi la Bruxelles aproape de miezul nopţii după o călătorie anevoioasă cu trenul şi cu opriri la Praga, Köln şi Bonn, am avut şansa de a-i da telefon cu nişte piese de câţiva franci belgieni şi el să răspundă cu câteva minute înainte de a scoate telefonul din priză. A venit urgent cu autoturismul său modest la gară şi înainte de a pleca spre locuinţa lui situată tocmai pe strada... Karl Marx, ne-a dus la o berărie celebră din chiar piaţa centrală a capitalei Belgiei. Am băut tustrei beri în cinstea întâlnirii noastre europene şi apoi gazda noastră ne-a condus la locuinţa sa din două camere. Soţia mea a dormit pe o canapea, eu pe o saltea, pe jos. În cealaltă cameră dormea prietenul meu cu soţia sa Veronique. Firesc, înainte de a ne culca, am cerut permisiunea de a face un duş. „Biensûr”, mi-a spus Vincent, conducându-mă la camera  mică de baie. Pe când mă spălam mai bine, dintr-o dată se deschide uşa. În cadrul ei, cine era ? Vincent. Eu, ruşinos ca orice est european, am tras repede  perdeaua să nu mi se vadă goliciunea. Excusez moi, Pascu, mais l΄eau doit être interrompue quand tu utilise le savon...  (Scuză-mă, Paşcule, dar apa trebuie întreruptă când foloseşti săpunul).  Şi apoi, fără alte lămuriri, a închis uşa de la baie. Am înlemnit de surpriză. Credeam că nu am auzit bine. Apoi m-am lămurit pentru că Veronique l-a întrebat ce caută în baie.

Mon ami,  ne sait pas  comment on utilise l΄eau chez nous ! (Prietenul meu, nu ştie cum se foloseşte apa pe la noi). Am roşit până în vârful urechilor. Am oprit imediat jetul de apă cu un sentiment de mare vinovăţie. Noroc că mă săpunisem înainte şi mă spălasem de clăbuci, dar mai lăsasem apa să-mi mai curgă răcoritor  peste spate, aşa cum obişnuiam la Oradea. Nu am zis nimănui nimic despre această întâmplare pe care mi-e dat să o destăinui acum, pentru că se referă la problema apei. Episodul cu întreruperea apei la Bruxelles, mi-a revenit şi cu ocazia unei vizite la Paris unde am fost cazaţi la hoteluri denumite pompos Première Classe, dar unde duşurile erau la comun şi mereu erai nevoit să apeşi pe buton pentru a curge apă, pentru că ea se întrerupea automat. Ar trebui ca noi, esticii, să învăţăm de la cei din vest cum se întrebuinţează sfânta apă. Şi când te gândeşti cum curg izvoarele noastre de apă minerală de la Tinca ori din alte staţiuni ale ţării, fără a fi îmbuteliate... O risipă de care ne vom aminti şi vom plânge cu lacrimi amare într-un viitor nu prea îndepărtat...

Apa trebuie idolatrizată de-a dreptul. Nu numai pentru că ea a fost elementul cu care s-a botezat Mântuitorul nostru în apa Iordanului de către Ioan Botezătorul, ci pentru că ea este o fiinţă vie. Cu suflet. Cu dorinţi. Cu vise. Cu năzuinţi. Cu  doruri. De a nu fi murdărită, de a astâmpăra setea omului, de a învârte palele unei mori ori unei vâltori de lemn care spală rufele albe ale  puţinilor ţărani care mai au în folosinţă astfel de minuni de tehnică rustică... Mai presus poate de toate, apa dă culoarea albastră a pământului nostru, ea preface globul nostru într-o imensă lacrimă rotundă... Pe care noi nu am văzut-o în dumnezeeasca ei frumuseţe, decât atunci când  astronauţii americani au fotografiat uluiţi un răsărit de...Pământ de pe Lună!!! Cred că acea fotografie este cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o vreodată. Ea este singura care ne face fraţi şi vorbeşte  despre fragila noastră condiţie umană. Sunteţi cu toţi contopiţi în acea lacrimă uriaşă, numită planeta Pămâmt, lacrimă pe care noi nu am vrea să fie sărată, ci dulce! Sau mult mai dulce decât este ea acum! Aşadar, trebuie să  ne îndulcim lacrima, să ne îndulcim apele, să nu le murdărim, să nu le insultăm cu  comportamentul nostru. Mai ales că apa, după cum se spune, are capacitatea de a se auto-curăţa, dacă trece peste câteva pietre, după cum se spune în satul meu Şebiş. De câte miliarde  de tone de pietre şi de pietriş ar fi nevoie să curăţăm  apele fluviilor acestui pământ? În locul miliardelor de tone  am putea să ne folosim filtrul sufletelor noastre: să  avem noi înşine o imensă grijă de apa fraţilor pământeni.

Apa  este un fel de Dumnezeu lichid. Când arabii au trecut în sudul Spaniei să o cucerească, au fost fascinaţi, în primul rând, de apa râurilor. Veniseră din pustiuri fără apă. În Spania s-au întâlnit cu...  raiul apei.  Au devenit sclavii, idolatrii ei absoluţi, au făcut să cânte apa în havuzuri fără seamăn, au condus apa ca pe o mireasă în culcuşul  legumelor şi cerealelor, au cârmuit-o din munţii cei înalţi pe  făgaşuri măiestrit lucrate spre câmpiile însetate fără să piardă o picătură. Cred că arabii s-au bătut în Spania pentru apă, nu pentru pământ, şi-au vărsat sângele roşu pentru sângele albastru, răcoros, curăţitor al apei fascinante pe timpul Reconquistei spaniole.

„Exagerarea” mea cu privire la episodul necesar şi extrem de actual al preschimbării vinului în apă nu este o metaforă poetică. Cifrele reci ale statisticilor provoacă sudori cu mult mai reci pe şira spinărilor noastre. O instituţie de prestigiu cum este WHOI (Woods Hole Oceanographic Institution) din Massachusetts nu fac nici un secret din faptul că pe Terra se găsesc circa l.332 miliarde km cubi de apă. Apa dulce este însă fatalmente confiscată de ger în gheţari în proporţie de  aproape 70%. Abia l % din apa dulce de pe planetă este accesibilă muritorilor în condiţiile în care peste o treime din populaţia lumii trăieşte în ţări în care apa dulce, bună, potabilă este la fel de rară şi scumpă ca aurul. Desalinizarea apei este  foarte scumpă, numai ţările foarte bogate în petrol şi-o permit. Explozia demografică, cererea nebună de apă în industrie şi agricultură împing pe oamenii de afaceri la soluţii ingenioase, dar bănoase şi nu puţin romantice!  Cât de palpitant, exotic şi în acelaşi timp bănos este să  remorchezi un aisberg din Nord spre Sudul însetat al planetei noastre! Sau cum se poate îmbutelia apa în Alaska pentru a o vinde pe dolari în statele bogate!  Prognozele sunt destul de triste în privinţa deficitului de apă. Se apreciază că din anul 2030, acesta va afecta cel puţin jumătate din populaţia lumii! Lipsa penibilă, dar atât de îngrozitoare de apa cea de toate zilele, poate genera conflicte majore, chiar războaie în Africa de nord, Asia de sud, sau Orientul Mijlociu. Alte state mai fericite, pot să si astâmpere setea, fără mari griji, precum Brazilia, Rusia, Canada, Indonezia, China, Columbia. Simţul de prevedere al chinezilor este proverbial. China investeşte enorm în procesul de durată al asigurării resurselor vitale de apă, ceea ce este lucrul cel mai firesc din lume, având în vedere  populaţia ei uriaşă. Cum se descurcă România în contextul actual  al gospodăririi apei? Fiecare o simte pe pielea lui cum anume. Simbolul vieţii, purităţii, regenerării, materia primă a lui Dumnezeu din marea Genesă, ar trebui să aibă un regim privilegiat în ţara noastră. O ţară recunoscută drept frumoasă în întreaga lume, nu poate avea ape urâte. Doar sufletul nostru este urât, atunci când nu avem grijă de apă, o risipim, o murdărim, ne batem joc de ea.

De la apa cea rece şi limpede a  Pietroşii din Bihor...  la  alte ape ale României eterne... cele  cu reflexe de oţel, sufletul meu se băjeneşte încoace şi încolo în căutarea tainicului izvor pierdut...

Unde-i apa de-altădată ? Cred că s-a ridicat la cer, dar nu prin procesul  bine ştiut de  evaporare, ci pentru că bunul Dumnezeu a chemat-o la  El, fiindu-i milă de plânsetul ei amarnic, contemporan ...