19 februarie 2014. De cum păşim în stradă, remarcăm schimbările. Oameni mai puţini, cu alte fizionomii, femei fără sariuri, care vând la tarabe, copii care joacă fotbal, nu cricket. Apetenţa pentru străini e însă neschimbată. "Hello!" şi "which country?" ne lovesc la fiecare pas.

Cu o mână pe inimă şi cu cealaltă la nas, vreau să pun un punct excursiei indiene - mă refer la data viitoare când n-o să mai merg acolo. Metoda Topârceanu se aplică oricărui continent. Cine vrea să ajungă în locurile acelea să comande mâncare indiană de la un restaurant din ţară, să se aşeze comod în fotoliu şi să deschidă televizorul. Sunt o grămadă de emisiuni, mai exacte, mai colorate şi mai plăcute. E mai comod, mai igienic şi mai ieftin. Pentru cei încăpăţânaţi, soluţia ar fi excursia prin agenţie de turism. Să ceară totul, de la rezervare la hotel şi pe mijloacele de transport până la apă îmbuteliată şi şerveţele umede. Găsim un autobuz care să ne apropie de Katmandu şi cumpărăm bilete. Înainte de urcare, cumpăr un kg de portocale cu 150 de rupii nepaleze (aproximativ 5 lei). Preţul se amortizează cu poza pe care i-o fac bătrânei vânzătoare. Taxatorul din autobuz fluieră din degete şi bate cu palma în caroserie când trebuie oprit, şi-şi foloseşte vocea la fel de mult ca unul indian. Mă gândesc că, fiind mulţi analfabeţi, ceea ce scrie pe tăbliţa de pe parbriz nu înseamnă mare lucru. Ţara lui Budha şi a lui Tensing seamănă cu sora din sud, dar e un pic şi mai sărăcăcioasă. Sunt fabrici de cărămidă şi case mari, dar şi nenumărate colibe din pământ sau stuf. Din loc în loc văd câte o pereche de boi care trag un plug minuscul. Omul care-i mână e inexpresiv, aproape... inuman. Mintea îmi zboară înapoi, la vremuri de răscruce când încă nu se ştia care o va apuca înainte pe calea evoluţiei. Nici nu mai pomenesc de femeile şi copiii care stau chirciţi pe marginea drumului. La capătul atlasului indian avem o hartă a Nepalului, cam cât o jumătate de langoş. Acolo identificasem o magistrală care străbate tot sudul ţării. După şase ore de mers, ne lămurim că drumul acesta ca-ntre Beiuş şi Oradea e autostrada aşteptată de noi. Facem poze pe geamul autobuzului şi facem pronosticuri legate de ora de sosire. Spre nord se vede un munte de pământ, care nu se mai termină, iar pădurile sunt tot mai dese. De pe poteci ies femei cu sarcini de lemne pe cap. Tot ele trudeau şi pe câmpuri, aşa că e firesc să ne întrebăm ce-or fi făcând bărbaţii. E clar că din munţi vin nenumăratele râuri peste care trecem. Ele duc gheaţa topită a Himalyaiei în Gange. Acum sunt secate sau cel mult au câte un ochi de apă pe ici-colo. Cum or fi "când vine musonul''? Pe la ora cinci ajungem la Panthleya şi ni se spune că peste trei ore ar fi autobuz la Katmandu. Apare un jeep care pleacă pe loc şi urcăm. Suntem intrigaţi că mai avem trei de mers, când indicatorul ne spune că mai sunt doar 80 de km. Ne luminăm chiar înainte de-a se întuneca, când maşina o coteşte pe un drumeag de cel mult trei metri. De fapt, mai facem patru ore, căci drumul urcă şi coboară abrupt, iar asfaltul dispare deseori sub aluviunile aduse de nenumăratele torente, acum secate, pe care le întâlnim. În Dimpedy ne opresc doi indivizi înarmaţi. După câteva vorbe schimbate cu şoferul, ne prind în raza lanternelor:

- Dollars, dollars...

- We are Romanians, we don't have dollars, îi temperează Ilie. Schimbă câteva cuvinte între ei şi ne luminează din nou. Avem timp să numărăm, în gând, secundele şi bancnotele de-o sută de dolari pe care le avem în portofele. Dar ingenuitatea ţine de data asta. Soldăţeii roşesc probabil în noapte şi ne fac semn să plecăm. Noi ne petrecem restul drumului întrebându-ne dacă Nepalul are ambasador în România şi, dacă are, cum i-am putea transmite ceva de genul: Oameni buni, nu faceţi munţii ăia de ruşine!

 

Capitala aerului prăfuit

20 februarie 2014. Ne trezim în camera de hotel din Kathmandu şi ne e foarte clar că toate paturile de-aici vor fi tari ca acestea. Bănuim şi de ce sunt capete de lumânări pe noptieră. În stradă e un praf infernal. Oraşul pare clădit pe fundul unei mari. Mulţi oameni au gura şi nasul acoperite, iar noi simţim că nu putem respira. În jur, mormane de pământ şi de gunoaie. Luăm primul autobuz şi ajungem la aeroport. La plecare avem bilete pentru mâine dimineaţă la un "mountain flight". Găsim un alt hotel şi până să fim înregistraţi, răsfoim ziarele. The Kathmandu Post scrie de un accident aviatic produs zilele trecute în apropiere.

- Nu contează! - zice Nicu. Ar fi un loc frumos...

Restul zilei rămâne să cunoaştem un pic oraşul. Alegem Durbar Square şi mergem la taximetre. Primul om ne cere o mie de rupii, al doilea cinci sute şi al treilea, doar trei sute. Urcăm fără să mai negociem, dar de cum se pune în mişcare, şoferul ne spune că vrea patru sute de rupii. Ne prefacem că vrem să coborâm şi râde condescendent, confirmând că preţul rămâne trei sute de rupii.

Suntem surprinşi când ni se cere câte 750 de rupii pentru a înainta printre cladirile vechi, dar recunoaştem imediat că merită. Ceea ce n-am vazut în India găsim aici pe fiecare trotuar. Temple hinduse şi budhiste în formă de pagodă se amestecă unele cu altele, făcându-te să nu mai ştii în ce direcţie să te îndrepţi. Până azi, Mahendrewor, Taleju, Chyasin Dega, Jagannath, Degutalle, Shiva-Parbati, Maju Dega, Kasthamandap sau Trilokya Mohan Narayan nu-mi spuneau nimic. Cel mai vechi are o mie de ani, cel mai înalt, cu 36,6 m, a fost etalonul tuturor construcţiilor nepaleze. Oprit lângă statuia ciudată a lui Shiva, mă acostează un nepalez pletos, care-mi spune că stau în faţa zeului timpului. Şi că aici jurau să spună adevărul oamenii chemaţi în faţa autorităţilor. Jumătate din oamenii ăştia sunt şerpaşi şi cealaltă jumătate sunt şerpi gata să se încolăceasca pe turişti. De dimineaţă plătim 250 de rupii pentru câteva staţii de autobuz. Restul de la 200 de dolari pana la 170, cât e biletul de avion, îl primesc în rupii. O fetiţă rămâne blocată când mama ei cere 12 rupii pe un pachet de şerveţele. Cu turiştii, orice e posibil. (va urma)

Dacian BRADEA