14 februarie 2014. Nu am ajuns la Varanasi nici în zori, nici pe seară (cum te sfătuieşte ghidul turistic), ci tocmai la amiază. Trenul avusese o întârziere de două ore, iar la ieşirea din gară ne-a întâmpinat o ploaie torenţială. Am venit cu o ricşă la Asi Ghat, de unde începe malul la care îşi doreşte să ajungă orice pelerin hindus şi aici era deja soare.

Pentru că ceilalţi voiau să se odihnească, am luat-o la pas în aval. Pe treptele templului, o vacă încerca să rupă îmbucături dintr-o rogojină. La câţiva paşi mai încolo văd primii oameni care se purifică în Gange. Printre ei se plimbă cei care se oferă să te ducă pe fluviu cu barca. Preţurile coboară uşor de la câteva mii spre câteva sute de rupii, în funcţie de distanţa cursei şi de abilitatea ta de a negocia. Deocamdată, vreau doar să mă plimb, aşa că refuz o gramadă de oferte. Fac poze de pe treptele abrupte ale numeroaselor temple, fără să îndrăznesc să intru. Ignor semnele ospitaliere ale slujitorilor în portocaliu şi mă amestec printre vaci, câini, pelerini, oameni care joacă cărţi pe bani, copii care aleargă sau cerşesc. Un copil se apropie şi-mi arată picioarele goale, apoi îşi strânge mâinile pe lângă corp, mimând că-i e frig. Puţin mai încolo se repetă coregrafia, cu un alt personaj. La fel ca-n România, nu vor mâncare, ci bani. Mă întorc spre apă, să umăresc bărcile care trec din când în când în apropierea malului, şi ascult melodiile tărăgănate cu care oamenii îşi împlinesc ritualul. Mă apropii de mulţimea adunată la un foc şi realizez ulterior că are loc o incinerare. Când mi se pare că malul începe să-şi repete spectacolul, urc spre oraş. Mă întorc pe străduţe înguste, chiar de cealaltă parte a templelor pe care le-am văzut de pe mal. Dintr-o dată simt că mă loveşte mizeria din toate părţile. Din ea se ridică turnurile acestea colorate, spre ea duc ieşirile fiecărui templu. Pe un perete văd afişul cu Hristos, care ridică mâinile spre cer. E un gest care-n acest moment exprimă doar neputinţa. Lângă Asi Ghat e o pizzerie, lângă care se adună o grămadă de europeni. Aduc rogojini colorate şi găleţi de plastic, în care au mostre gratuite de şampon, săpun, biscuiţi. Imediat se adună căţiva... băştinaşi, dispuşi să apară în poză pentru preţiosul dar. Sunt aranjaţi câte cinci în spatele darurilor, primesc câte o foaie scrisă cu carioca şi trebuie să zică un prelung namaste, cu intonaţie de cheese. Tot grupul, care vorbeşte italiana, se înghesuie cu telefoane, tablete şi aparate foto, să imortalizeze momentul. Să ştie şi stânga şi dreapta, şi toată Europa cât de darnici au fost. Observ scris pe una din foi: - God bless you!, pe alta e numele unei familii... Scena se repetă de câteva ori şi săracii încep să se rărească. La fel şi milostivii, care urcă la pizzerie, înduioşaţi de glasul interior care-şi cere pizza cea de toate zilele. De aici nu e departe până la legiunile de misionari care au împânzit Asia. Şi nu s-au întrebat dacă oamenii aceştia trebuie hrăniţi sau botezaţi. Cheama-ţi, Doamne, hăitaşii înapoi, nu-i lăsa să alerge printre sufletele astea disperate! Nu-i lăsa să preschimbe sălbăticiunile astea minunate în câini vagabonzi! Mai există pe lume oameni care dau mâncare flămânzilor fără să le ceară sufletul în schimb? Ajuns în dosul bisericilor creştine, mă cutremur privind trocul josnic pe care-l facem. Dacă Dumnezeu va trece la planul B? Nu vor ajunge atunci sufletele noastre să populeze câinii şi porcii care mănâncă din gunoaiele de-aici? (va urma)

Dacian BRADEA