Păi cum aşa? – veţi zice, probabil, că numai politicienii merg la… ţanc, pe ocolitelea, de la vorbe şi promisiuni, la faptele-alea cucuiete din simandicoasa realitate. Ei bine, cum-necum, firma pe care-am angajat-o pentru a ne ,,depune”-n capitala valsului wagnerian, voia să facă joncţiunea cu un alt autocar de-al ei, ce ajungea în Nădlac, venind din Braşov, să ne transbordeze şi s-o luăm tacticoşi, & fără urmă de enervare, prin pusta ungară, pe autostrada lor din dotare.

 

Carevasăzică, 167 de kilometri, în loc de 13! Mă rog, am mai mârâit noi, câţiva, dar şoferul firmei mioritice, cu moacă de mafiot ce semăna cu Lino Ventura, ne-a liniştit, îmbiindu-ne cu câte-o bomboană mentolată. Pe mine m-ar fi calmat cu-n whisky, dar li se epuizase stocul, mi-a zis cu-n rânjet binevoitor respectivul. Vremea era încurajatoare, ninsese de-un deget peste tot, asfaltul era ca-n palmă, bunele-auspicii ne surâdeau, parcă; doar un pic mi s-a zbârlit mustaţa, când ,,mafiotul” ne-a cerut câte cinci euro, ca să-mbuneze vameşii unguri, să nu ne ţină, deliberat, în aşteptarea… Crăciunului, că mai erau două zile până-n Ajun.

Când am trecut în ţara lui Bela Bartok, sub privirile galeşe ale unei amabile vămeşiţe, se-nvăluia, deja, ziua cu noaptea şi cu o ceaţă lăptoasă, ceea ce impieta, desigur, asupra vitezei autocarului pe autostrada M5. Nu distingeam prea multe în monotonia peisajului loco, doar vânzoleala de faruri cu lumini piezişe din stânga-faţă a autostrăzii, în timp ce-n autocar, în spatele nostru – soţia, fiica cea mică şi eu – câţiva juni turişti se-ntreceau, parcă, în cascadele de râs spontan, semn că se simţeau bine-n pielicicile lor. La TV ni se dădea un film cu gangsteri, ale căror rafale deranjau somnul iepuresc al unor pasageri.  Nu bine-ncepuse un alt film despre un papagal ce se pierduse de stăpâna lui, o fetiţă de grădi, că suntem anunţaţi de ,,mafiot” că firma oferă o masă- inclusă-n costul călătoriei, desigur - la popasul ,,Theodora”, aflat lângă o benzinărie. Ni se oferă, la alegere, celebrul gulaş şi şniţel din piept de pui, cu cartofi prăjiţi, noi sfârlezicii optând pentru cel de-al doilea fel, ce urma să ni se pară cu adevărat delicios; mai ales că am mai cerut şi o bericică blondă, pe spese proprii, euroice.  Localul ,,Theodora” este cochet, curat şi cu un personal amabil, manierat şi surâzător, nimic surprinzător de altfel; ceea ce mi-a amintit de ,,Butoiul de aur”din Oradea, al regretatei Maricica, din vremea când eram redactor la CRIŞANA, prin anii 2000 şi, când, într-una din seri, după un concert al lui Tudor Gheorghe, am luat cina cu marele menestrel ,, la curţile dorului” şi cu directorul de atunci al teatrului orădean, dramaturgul Mircea Bradu. Mde, mai ziceam o vorbă bună-n ziar, despre amfitrioana localului. Întreb de unde vine numele acestui ,,popas” din pusta ungară, iar un ospătar crede că este vorba despre împărăteasa Bizanţului, el fiind şi studinte, prin corespondenţă, al unei facultăţi de istorie din Szeged. ,,Nu-i aşa, Kati?” – face cu ochiul spre colega sa. ,,Nu mă pricep la împărătese, ,,opan” – zice aceasta, apoi râde zglobiu, în timp ce-şi aranjează, meticuloasă, şorţuleţul portocaliu. Ieşim, salutând cu un ,, vis lat “ şi-un ,,a rivederci” , apoi tragem adânc în ,,piepturile de-aramă” aerul rece, neprietenos, în contrast cu comportamentul afabil al ,,theodorienilor”. Ajunşi în autocar, ni se spune că vom ocoli Budapesta, pe centura acesteia, aşa că ne uităm la TV, la peripeţiile poznaşului papagal verde, unii mai aţipesc, alţii stau cu ochii pironiţi în telefoane, ,,feisbucind “ de zor, în timp ce mie-mi sună-n tărtăcuţă acordurile unor dansuri populare româneşti, culese-n Ardeal şi prelucrate cu rafinament componistic de marele Bartok.  La un moment dat disting, într-o parcare, inscripţia denumirii firmei pe un tir: „Discordia”, fapt ce ne predispune la comentarii despre mărul discordiei, din antice vremuri - care a dus la izbucnirea războiului troian (vezi legenda) - dar şi despre controversele ,,trianonice” şi ,,ardelenistice” dintre cei în a căror ţară tocmai ne aflam, şi cei din ţara carpato-danubiano-pontică, de unde veneam. Aşa, sfârlezic vorbind, tot mă fulgeră o-ntrebăruică: De ce nu şi-or fi ales ăia ca denumire de firmă ,,Concordia”, să zicem, ca să nu incite la suspiciuni, puneri pe… jar istoricizate şi alte… ionathane greceşti. Nu trec nici două ore şi nea manevrantul autocarului ne anunţă că am trecut în Austria, ca rândunicile, că doar cele două ţărişoare sunt în Shengen, iar ,,măreaţa (mea) vatră”, nu. Şi mai avem vreo sută de kilometri până-n Viena, de fapt până  lângă o benzinărie OMV, de la periferie, unde ne va lăsa ,,Lino Ventura”, iar nu la autogara vieneză, unde ar fi trebuit, conform contractului, sau ce naiba era, că el avea ,,cap-compas” Germania, de ce să mai consume benzină-n plus pentru noi. Hmm… mi-am zis, strângând pumnul ca tenismenii, cu ,,mafia” turistofagă nu-i de glumit…

(va urma)