Amiaza indiană. Am urcat de două ore în tren, bucuroşi că sunt bilete. Asta, după câteva emoţii. Casierul ne-a luat banii şi a apărut după un sfert de oră. Ne-a dat biletul pe care completasem numele, vârsta sexul şi ataşasem un xerox după paşaport. Sec, ne spune într-o engleză stălucită: Go fast to the platform six! Abia acum aflăm că rezervările sunt ceva obişnuit şi necesar.

Am văzut oraşul doar în goană. Pe la opt dimineaţa coborâm anchilozaţi dintr-un autocar. Biletele cumpărate de la agenţie ar fi trebuit să ne ofere scaune care se transformă în pat, dar am moţăit cu rândul pe scaune obişnuite, timoraţi de faptul că cineva ar putea coborî cu rucsacii noştri. Aceasta a fost ultima lecţie pe care ne-a oferit-o Bombayul. Ahmedabad e capitala statului în care a trăit Mahatma Ghandi. Venisem de la autocar cu o mototricicletă al cărei şofer a pretins 130 de rupii - bacşiş inclus - pentru 20 de km de îndemânare. Probabil, n-o să mai întâlnim altul ca el. De data aceasta, un musulman tânăr, cu barba de patriarh creştin. Aici am văzut şi prima cămilă pe străzi. Dacă n-aş fi citit, cu plictiseală, că India e incredibilă, şocantă, fascinantă şi halucinantă, probabil că asemenea termeni aş folosi acum. Toate cuvintele acestea golite de conţinut se amestecă pentru a naşte unul singur: admiraţie. O să-mi scot încălţămintea şi şapca în templele acestor oameni care trăiesc în felul acesta viaţa. Au o vitalitate de care civilizaţia şi deliciile occidentale ne privează. Darwin ar da puţine şanse de supravieţuire europenilor, dacă s-ar întoarce o săptămână printre indieni. Mă miram cât e de ieftină viaţa aici şi-n momentul acesta mă mir cât de gratuită e viaţa noastră în Europa. Locurile noastre sunt într-un fel de cuşetă rudimentară, căci vom face în 13 ore cei 630 de km care ne despart de Jaipur. Cât e lumină stau la geam sau chiar în uşa deschisă. O zonă semideşertică în care oamenii se mişcă cu vitalitatea celor întâlniţi până acum. La trecerile de cale ferată aşteaptă puhoi de maşini, motociclete şi biciclişti, iar în gări urcă alţi călători. Majoritatea ne privesc curioşi, un inginer ne întreabă de unde suntem şi timp de o oră ne poveşteşte drumurile sale prin Europa. E încântat să facem o poză, ne arată numerele de telefon din agendă, printre care apare şi românca Monica pe care a cunoscut-o în Italia...

La căderea nopţii se retrage fiecare în patul lui. Până la 11 noaptea când coborâm, nu reuşim să dezlegăm misterul celor două tinere cu faţa acoperită care-l însoţesc pe vecinul bătrân şi cu ochii în patru... alţi ochi. Îmi păzesc şi eu patul, în care mă înghesui cu rucsacul, posibil râvnit de cei care trec şi întorc capul în toate părţile. Dacă ar fi creştini, ar şti că noi ştim de ce s-a scris să nu râvneşti nici... nici... aproapelui tău. Sunt sigur că nu vreau să-mpart cu nimeni conservele, bomboanele mentolate, tricourile şi şerveţelele umede. Ajungem imediat în Jaipur. Am privit noaptea indiană gândind cât de mărginită era lumea mea până acum câteva zile. O Europă cu pretenţii materne, o ţară cu câteva personaje ce par să ne supravieţuiască tuturor şi chiar să-şi supravieţuiască propriei morţi, o familie care-mi epuizează toată energia... Dintr-o dată mă simt ca un astronom care şi-a schimbat lentilele telescopului şi descoperă nemărginirea universului.

Dacian BRADEA