Pe 24 octombrie 1917 o salvă de tun de pe nava "Aurora", ancorată pe râul Neva, a dat semnalul pentru revoluţia bolşevică, debutând prin atacarea Palatului de Iarnă din Petrograd.

Cu îngăduinţa autorităţilor germane, venind de la Zurich, într-un tren sigilat, soseşte în gara Finlanda din Petrograd (azi St. Petersburg), la 3 aprilie 1917, Lenin, liderul exilat al aripii bolşevice a Partidului Social  Democrat, fiind întâmpinat de liberi bolşevici, de muncitorii care aclamau şi de o fanfară care cânta Marselyeza. În ziua următoare, la 4 aprilie 1917, Lenin declara că el nu doreşte o republică parlamentară, ci o "republică a sovietelor social-democrate", alese de soldaţi şi muncitori, iar la Petrograd s-a constituit "sovietul suprem", care s-a instalat într-o aripă a Palatului Taurida, devenit şi sediul guvernului Kerenski, care a promis poporului rus o „Adunare Constituantă", care să dea Rusiei un "guvern parlamentar democratic". Dovedindu-se neputincios în faţa aripii radicale bolşevice, care a supus Palatul de Iarnă unui asediu, guvernul Kerenski se predă în zorii zilei de 26 octombrie 1917, Kerenski reuşind să fugă pe front într-o limuzună a ambasadei americane, încercând să organizeze o opoziţie în armată, lucru ce s-a dovedit zadarnic, astfel că Lenin şi bolşevicii săi au reuşit o lovitură de stat, punând stăpânire pe Rusia aproape fără vărsare de sânge, printr-o acţiune rapidă, susţinută de nemulţumirile maselor, pe care ţarul Nicolae al II-lea le-a nesocotit, el fiind obligat să abdice. De altfel, la revenirea din exil, Lenin declara: "Istoria nu ne va ierta dacă nu vom lua acum puterea", astfel că pe 24 octombrie (6 noiembrie după actualul calendar), în apartamentul unui simpatizant bolşevic din Petrograd, liderii bolşevici îşi pun soarta în mâinile lui Lenin care, cu acel prilej, a şi dat instrucţiuni în vederea declanşării unei revolte armate, cu intenţia ca la al doilea Congres al Sovietelor ce urma să aibă loc a doua zi (pe 25 octombrie) să prezinte Rusiei şi poporului rus un fapt împlinit. Două milioane de dezertori părăsiseră deja frontul, ţăranii luară în stăpânire pământurile moşierilor, iar Gărzile Roşii au intrat în fabrici, ajutate de marinari şi de soldaţi. La acest Congres al Sovietelor din 25 octombrie 1917 (7 noiembrie), Lenin declară că va negocia imediat pacea cu Germania şi că se vor confisca toate pământurile moşierilor. Menşevicii lui Troţki au părăsit Congresul, strigând: "Sunteţi faliţi! V-aţi jucat rolul! Duceţi-vă unde vă e locul, în lada de gunoi a istoriei!".

Trei ani de război civil între roşii şi albi

Dar revoluţia bolşevică a învins în Rusia, deşi însuşi Lenin afirmase cu ani în urmă că: "Rusia nu era pregătită pentru o revoluţie proletară". Poporul rus a considerat însă că ţarismul nu mai corespundea aspiraţiilor sale, cel puţin din trei consideraţiuni: 1) nu şi-a ţinut promisiunea făcută în 1905 de a realiza o reformă politică democratică; 2) nepăsarea ţarului faţă de suferinţele ţărănimii sărăcite şi înfometate după război; 3) ţarul a împins populaţia în război, fără să fi creat o maşinărie de război modernă, ceea ce a făcut ca milioane de soldaţi ruşi să moară pe front. În acest timp, Lenin promitea poporului vlăguit de război: "pace, pământ şi pâine". La acestea s-a adăugat şi greşeala guvernului Kerenski de a continua războiul. Refuzând să creadă că în Rusia avea loc o revoluţie, Kerenski a tărăgănat convocarea Adunării Constituante pentru elaborarea unei constituţii democratice, iar Lenin a avut grijă ca Adunarea să nu funcţioneze niciodată. După ce a devenit şeful guvernului (aşa-numitul Comitet al Comisarilor Poporului), Lenin a elaborat un program de naţionalizare şi de redistribuire a pământului, dar poporul rus s-a confruntat cu multe suferinţe, inclusiv cu moartea, deoarece au urmat trei ani de război civil între Roşii (bolşevici) şi Albi (necomunişti), care s-a încheiat în decembrie 1920, după ce au murit un milion de oameni.

 

Două milioane de ţărani morţi

Mii de opozanţi au fost împuşcaţi incluzând Romanovii, executaţi în iulie 1918, într-o pivniţă din Ekaterinburg (în Urali), scheletele lor fiind descoperite într-o gropă comună, însă un mister a rămas nerezolvat, căci doar trei din cele patru fiice ale ţarului erau îngropate împreună cu ei, lipsind un schelet din cele nouă, câte trebuiau să fie, astfel că, în 1920, Ana Anderson, o tânără din Berlin, a profitat, pretinzând că este Anastasia, mezina familiei, dar majoritatea Romanovilor şi prietenii lor au demascat-o ca fiind o impostoare, iar unii membri ai familiei au susţinut-o. Ea a murit în America în 1984. Cât despre ceilalţi membri ai Romanovilor, testele ADN făcute în Anglia, comparate cu sângele ducelui de Edinburgh, înrudit cu ţarina şi cu cei descendenţi în viaţă ai ţarului, au confirmat în proporţie de 99% că scheletele respective erau ale Romanovilor. Două milioane de ţărani au murit luptând împotriva noului regim (opunându-se introducerii marilor unităţi agricole) şi alte milioane au murit de foamete. Peste un deceniu, în 1928, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult în momentul în care Stalin a iniţiat o campanie de industrializare intensivă prin planuri cincinale, care includeau şi colectivizarea forţată, milioane de ruşi fiind deportaţi în lagărele de muncă forţată, unde au murit 3,5 milioane de ruşi de malnutriţie extremă şi de boli. De altfel, spre sfârşitul vieţii sale, Lenin a avertizat partidul să nu-l numească pe Stalin succesorul său, cunoscându-i temperamentul şi înclinaţia spre dictatură şi putere absolută, dar recomandarea sa nu a fost luată în consideraţie.

P.S.: 1) Lenin a fost fiul unui inspector şcolar şi student la Drept la Universitatea din Kazan. El s-a numit Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924) şi a devenit revoluţionar la 30 de ani, adoptând numele de Lenin, pentru a-şi ascunde identitatea. După arestare şi exilare timp de trei ani în Siberia, Lenin a trăit în diverse capitale străine, de unde a îndrumat activitatea bolşevicilor, ocupându-se în principal cu propaganda şi scriind lucrări inspirate din Marx.

2) Dinastia Romanovilor a fost întemeiată în 1613 de ţarul Mihail. Ultimul descendent, Nicolae al II-lea, i-a urmat tatălui său, mort în 1894, deşi el era convins că la vârsta de 26 de ani nu era pregătit să fie ţar. "Nu ştiu să domnesc", spunea Nicolae, vărul împărătului Wilhelm II al Germaniei. El nu a introdus reformele democratice promise în 1905, n-a făcut nimic pentru modernizarea armatei, iar soţia sa, Alexandra, nu l-a sprijinit, având o anumită afecţiune faţă de călugărul siberian Rasputin, afemeiat şi beţiv, pe care se bizuia pentru a opri sângerările fiului său bolnav de hemofilie, Alexei, ceea ce a stârnit zvonul despre un scandal sexual. Ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în timp ce se întorcea de pe front cu trenul, la Petrograd, trenul fiind oprit la Paskov, la 280 km de capitală, unde a aflat că toţi miniştrii săi demisionaseră şi că regimentul de elită, Volinski, se revoltase. Ţarismul nu mai exista! Revoluţia bolşevică a izbândit, zguduind nu numai Rusia, ci întreaga lume.