17 februarie 2014. Aseară am venit grăbiţi la autocar, după ce ne petrecusem toată ziua în ploaie. Biletul sleeper s-a dovedit însă a fi o alegere foarte neinspirată. E vorba de locul de deasupra scaunelor, acolo unde credeam că ne vom pune bagajele. Spaţiu cam cât într-un frigider răsturnat pe-o dungă. Partea cea mai neplacută e că-l împarţi cu cineva. Tovarăşul meu e nespălat... Am noroc că se înveleşte într-o păturică, de la creştet până-n tălpi, şi iese din peisaj.

Am coborât în dimineaţa asta în Siliguri, la mai bine de 600 km nord de Calcutta. Drumurile rele şi opririle dese au lungit călătoria cu peste 17 ore. Da, 17! Când s-a luminat de ziuă, am constatat că nu mai ploua. Imediat dupa aceea a răsărit soarele şi excursia şi-a redobândit caracterul tropical. Şi exotic. Tot felul de palmieri, colibe de stuf, oameni închişi la culoare. În câteva locuri zăresc porţiuni ale autostrăzii ocupate de grâu pus la uscat. Nu sunt rare cazurile în care apare câte-o maşină sau tractor, venind din sensul opus tocmai pe banda de viteză. Cu entuziasmul renăscut şi cu nişte bănuieli înrădăcinate în ultimele zile în minte, Nicu, care nu ştie că banii n-au miros, hotăreşte să facă o deviaţie a traseului pentru a se lămuri unde a ajuns donaţia lui. N-am scris că a trimis mai bine de o mie de euro pentru săracii Indiei? Nici că acum poartă la el o sumă mult mai mare? O persoană din comunitatea Creştinilor după Evanghelie a făcut o colectă serioasă în toamnă (douăzeci de comunităţi din zona Beiuş au contribuit) şi a venit încoace cu banii. Imediat după aceea au venit mesaje de mulţumire, dar când omul meu era disperat că nu poate călca Delhi în picioare (având entorsă), toată ţara asta se golise de creştini. Şi mai-nainte, când sună la Daniel, află doar că Jalpaiguri e o deviaţie neinteresantă de la drumul principal. Tocmai de-asta insista să ajungă acolo. Să vadă dacă Daniel e într-o groapă cu bani sau dacă e şi el un păcălit. Mai stăm o oră în autobuz, folosim ricşa cu pedale şi ajungem într-o zonă periferică a oraşului Jalpaiguri, unde întrebăm de Probu Gishu (omul lui Iisus). Găsim casa şi familia indiană a misionarului, dar el e plecat şi nimeni nu vorbeşte engleza sau româna. Venim spre hotel cu nedumerirea crescută şi-i sugerez prietenului meu că şi-a bătut degeaba albinele să adune miere pentru flămânzi. Plimbarea de seară se transformă într-o noua incursiune. De data asta Daniel e acasă şi-i cunoaştem familia, care pare să reprezinte restul comunităţii acestor creştini de după Evanghelie. Patru copii, soţia, sora, mama şi bunica soţiei. "Un român căsătorit în India. Stă acolo de opt ani să creştineze şi nici n-a mai apucat să vină pe-acasă." La faţa locului, lucrurile nu mai sună atât de bine. Omul nostru e un dezrădăcinat pe care nu-l aşteapta nimeni în ţară, iar copiii sunt înfiaţi. Mă uimeşte uşurinta cu care spune că nu există niciun act şi e gata de plecare, dacă "Domnul" o să-l trimită altundeva. Cu aceeaşi sinceritate ne spune că activitatea de propovăduire nu dă roade, că indienii sunt curioşi, ascultă, dar nu se botează. Aşa că adună în fiecare seară copiii şi le pune câte-un filmuleţ, în locaşul ridicat de meşteri suceveni. Eu am aflat destule şi-o iau singur pe străzi. O să mă lupt mult timp cu vorbele lui: „Indienii ne consideră extremişti pentru că nu participăm la sărbătorile lor. Vin de Crăciun să mănânce cozonac şi ar vrea să gustăm şi noi din mâncăruri jertfite la idoli..."

La numărat de bani cu o fată

18 februarie 2014. De dimineaţă se hotăreşte sa renunţăm la Darjeeling şi Gangtok şi venim spre frontiera cu Nepalul. Ne mai încercăm norocul cu bilete de clasa a doua (singurele disponibile) şi nu numai că reuşim să urcăm în tren, dar avem şi locuri. Până la Siliguri admirăm plantaţiile de ceai, reperate şi ieri, dar neidentificate. Când se iscă o ceartă aprinsă în apropierea noastră, ne amintim spusele lui Daniel referitoare la dreptatea făcută de mulţime la colţul străzii. E puţin probabil să fi citit Vechiul Testament, dar oamenii aceştia aplică legea talionului, ajungând în situaţii extreme să ceară viaţă pentru viaţă. Indiferent dacă exagerează Daniel sau nu, asta am citit de la început în ochii lor întunecaţi. Zambetul şi ospitalitatea se pot schimba uşor în rânjet şi agresivitate, chiar dacă e vorba doar de-o târguială la mersul cu ricşa. Şi iată că părăsesc ţara asta fără să fi stat măcar o zi în ashramul de care tot pomeneam. Poate voi găsi unul în Nepal sau poate o să mă mulţumesc cu o mănăstire din Bucovina. Adevarul e ca m-am cam săturat. "Meargă pictorii... " în India! O barieră de bambus lasă în urmă India. Curiozitatea pentru ceea ce urmează nu lasă loc niciunui regret. Ştim că putem obţine viza pe loc, dar tot avem nişte emoţii până vedem abţibildul albastru în paşaport. Am avut doar de traversat râul şi ajungem la biroul de imigrări din Kakarvitta. Completăm un formular, plătim 1800 de rupii indiene pentru viză şi schimbăm restul banilor, primind câte 1600 de rupii nepaleze pentru fiecare mie de rupii indiene. Ne mutăm ceasurile cu un sfert de oră mai înainte, după ora locală, şi încercăm engleza localnicilor. E mai aproximativă decât a indienilor, dar ne putem înţelege. Aflăm că există un singur autobuz, care pleacă imediat şi ne ducem 120 de km în interiorul ţării. Mai apuc să cumpăr provizii. Constat cu uimire că sunt conserve (în India n-am văzut nicăieri) şi aleg una de porc. Fata care mi-o vinde mă convinge să cumpăr şi un pachet de biscuţi. Între timp, mă învaţă să număr în nepaleză, arătându-mi bancnote. Îi spun şi-o ascult cum numără din sută în sută româneşte şi mă gândesc c-aş sta toată noaptea acolo să număr bani cu ea. Dar autobuzele nepaleze pleacă la timp... După câteva minute, prima oprire. E un control al patrulei de frontieră, dar bagajele noastre scapă nedesfăcute. Privind pe geam, încerc însă sentimentul pe care-l induc reportajele despre refugiaţi. Oamenii sunt coborâţi din autobuz, verificaţi, certaţi. Pană să ajungem în Itahari, mai oprim la doua filtre. (va urma)

Dacian BRADEA