Un singur pelerinaj la Sfântul Munte Athos este insuficient pentru a realiza cu adevărat ceea ce se întâmplă acolo. Este ca și cum ai zbura peste niște înălțimi amețitoare fără a desluși bine văile cu apele repezi și limpezi ce șerpuiesc dedesubt sau peșterile cu comorile nenumărate ale stalagmitelor, stalactitelor ori florilor de mină.    

La prima noastră vizită, din motive de grabă, nu am mai adăstat în arhondaric, dar acum călugării esfigmeniți - pe care-i credeam mai mult revoluționari decât ospitalieri - ne-au invitat cu stăruință la tradiționalele cafea, apă, rahat și ouzo și pentru a afla despre minunea icoanei învăscută în fagure de miere aflată chiar pe peretele camerei de primire a oaspeților.  De ce icoane brodate în faguri de miere și nu în altceva? Pentru că mierea de albine apare menționată în Sfânta Scriptură de aproape 70 de ori cu sensul de aliment deosebit de sănătos și  hrănitor (II Regi, capitolul 17, versetul 29; III Regi, capitolul 24; Iov, capitolul 20, versetul 17; Pildele lui Solomon capitolul 24, versetul 13).  Din Sfânta  Evanghelie aflăm că Înaintemergătorul Ioan Botezătorul s-a hrănit în pustie cu miere sălbatică (Marcu, capitolul 6, versetul 1). Ionatan care a intrat într-o pădure din Muntele Efraim a găsit mierea curgând de sus din copaci și revărsându-se pe jos: Și a ajuns gloata la faguri și iată mierea curgea din ei. (…). Ionatan (…) a întins vârful toiagului din mâna sa  și l-a vărât într-un fagure de miere și apoi și-a dus mâna la gură. Atunci ochii săi s-au luminat înviorați.” (Cartea întâi a lui Samuil, 14:26-27). Biblia mai menționează cuvintele „albine și miere” în această cunoscută relatare despre puternicul Samson din Cartea Judecătorilor:

„(…) s-a abătut din drum să vază locul unde căzuse leul şi, iată, un roi de albine era în stârvul leului și un fagure de miere. Și l-a răsturnat în mână și mergând pe cale mânca din el (…).” (Cartea Judecătorilor, 14:8-9).

Apoi însuși Mântuitorul Iisus Hristos, după  Înviere, a gustat dintr-un pește fript și dintr-un fagure cu miere, ca să adeverească ucenicilor săi că nu au în față o nălucă, o fantomă, ci pe însuși Învățătorul lor (Luca, capitolul 24, versetul 42). Încă din Antichitate s-a știut că mierea este capabilă să împiedice descompunerea bacteriană. Un vas cu miere așezat  într-un mormânt egiptean în  urmă cu aproape  trei mii trei sute de ani s-a conservat atât de bine încât, dupa atâta amar de vreme, când a fost dezgropat, mierea nu se solidificase decât parțial - era încă în stare  semilichidă și la fel de aromată, delicioasă și cu aspect normal ca la punerea ei în mormântul de pe malurile Nilului. Se crede că germenii producători de boli nu pot trăi fără apă, dar mierea le-o absoarbe, făcându-i să se usuce și să moară, astfel încât mierea preîntâmpină infecțiile și grăbește vindecarea.

 Dar Biblia amintește de „miere” și în chip spiritual, duhovnicesc, metafizic, metaforic, trimițând cu gândul la bunăstarea promisă dintr-o anumită zonă geografică unde ar curge lapte și miere (Ieșire, capitolul 3, versetul 8; Levitic, capitolul 20, versetul 24; Ieremia, capitolul 32, versetul 22). Mai întâlnim în Sfânta Scriptură cunoscuta comparație care a intrat și în limbajul obișnuit: anume aceea după care cuvintele se arată mai dulci decât mierea (Psalmul 118, versetul 103), iar înțeleptul împărat  Solomon, fiul lui David, spune: „Cuvintele frumoase sunt un fagure cu miere, dulceață pentru suflet” (Pilde, capitolul 16, versetul 24), înțelegând prin aceasta că învățămintele duhovnicești, vorbirea cuviincioasă, respectuoasă, pașnică aduc binecuvântare sufletească. Cu toate că mierea de albine este atât de dulce, înmiresmată și gustoasă, fiind și un leac pentru numeroase boli, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că există și o altfel de „miere” mai gustoasă, mai dulce și mai tămăduitoare și anume: cuvintele lui Dumnezeu sunt mai dulci decât mierea, miere minunată și cu mult mai bună decât mierea cea veche cu care se hrănea în pustie Ioan Botezătorul. Mierea aceasta n-o adună din flori niște albine, (…) ci o pregătește harul Sfântului Duh, care (…) o depune în sufletele sfinților, ca acela care voiește să o poată mânca necontenit și în toată voia…

 Iar din cartea înțelepciunii lui Isus Sirah, capitolul 39, versetul 31, aflăm că: „Începutul a toată trebuința vieţii omului este: apa, focul şi fierul, sarea şi făina de grâu, mierea şi laptele, sângele strugurelui, untdelemnul şi haina”. Dar întrucât  mierea de albine sugerează binecuvântarea, belșugul, dar și folosul cuvintelor duhovnicești, Biserica a rânduit slujbe de binecuvântare a stupilor și a fagurilor cu miere. În ultima ediție a Molitfelnicului nu se amintește ziua în care se poate săvârși această rânduială, înțelegând din aceasta că, ori de câte ori este nevoie, preotul, la solicitarea stuparilor, poate săvârși respectiva slujbă. În unele zone ale țării noastre se aduc la biserică faguri cu miere de sărbătoarea Sfântului Ilie sau a Schimbării la față, iar preotul rostește rugăciunea de binecuvântare în biserică. În unele ediții mai vechi, bunăoară Trebnicul din 1928, se găsește și o rugăciune la schimbarea fagurilor, subliniindu-se astfel importanța deosebită în viața românilor a acestui minunat dar al albinelor pentru că în trecut mierea era unicul îndulcitor în bucătăria românească. Cronicile amintesc că prima cultură de sfeclă de zahăr în Țările Române s-a înregistrat abia în 1834, după ce, în 1747, ilustrul chimist german Sigismund Marggraf, pionierul chimiei analitice, şi studentul său, Franz Achard, au descoperit că din sucul sfeclei se pot produce granule dulci, adică zahărul obișnuit din zilele noastre.

După această aserțiune necesară despre miere de la mânăstire, aflăm că s-a descoperit cu mai mulți ani în urmă o icoană în podul lăcașului de cult, o icoană a Maicii Domnului, așa cum sunt atâtea pe Sfântul Munte Athos. Numai că această icoană din Mânăstirea Esfigmenu a smuls strigăte de uimire și adorare din gâtlejurile călugărilor și pelerinilor din acea vreme. Motivul?

Icoana Maicii Domnului și Pruncului Iisus neacoperită cu fagure de miere în zona chipurilor acestora (foto av. Vasile Baba, noiembrie 2017, mânăstirea Esfigmenu)

Delicatele albine au învăscut icoana în faguri de miere, dar au lăsat descoperite în centrul ei chipul Fecioarei și Pruncului! Am fost foarte impresionat de această vedere a icoanei, fotografiată de finul meu av. Vasile Baba și de alți pelerini din grupul de la Oradea, la fel de uimiți ca și monahii care au descoperit întâiași dată  minunea, iar eu am încercat să descriu starea mea de atunci în următorul sonet: La Mânăstirea Esfigmenu - am văzut/ Mare minune şi înfricoşată,/ Deşi este lucrare delicată,/ Ce până astăzi nu am cunoscut:/ Albine cu migală - au învăscut/ Icoana Maicii într-un pod uitată,/ Cu fagure de miere: ca o roată,/ Dar ele, mijlocul, nu  l-au umplut,/ Că-i zugrăvit chiar chipul Celei Sfinte/ Mai auriu ca floarea ce-o-nconjoară!/ De unde la  gâzuțe atâta minte/ Să nu îngroape faţa-I princiară?/ Încă-un miracol athonit,Părinte,/ Să ne-ntărești credința slăbioară...

Dar aflăm, spre uimirea și bucuria noastră duhovnicescă! - că minunea icoanelor învăscute în fagure de miere este întâlnită nu numai la Mânăstirea Esfigmenu. Aflăm aici despre un episod care este amintit printre altele și de fratele Laurențiu Dumitru într-un articol al său că într-o regiune, numită Kapandriti, din apropierea  Atenei, în urmă cu mai mulți ani, un apicultor credincios și cu râvnă în ascultarea celor sfinte, pe nume Isidor Ţiminis a crezut de cuviință să pună cu grijă într-unul din stupii săi o icoană cu tabloul răstignirii Domnului. Deschizând stupul, să culeagă mierea cea trebuincioasă familiei sale, a văzut cum albinele au învăscut icoana cu faguri de miere, dar au lăsat neacoperite chipul și trupul domnului nostru Iisus Hristos.

De atunci, în fiecare primăvară, grecul Isidor așază în stupii săi icoane felurite, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi. Cândva i s-a dus acasă și o piesă lucrată manual de la o mănăstire de maici ce închipuia dealul Golgotei cu cele trei cruci.

 

Albinele au acoperit integral cu fagure crucea tâlharului din stânga crucii lui Iisus

Albinele au  învăscut iarăși cu ceară întreaga suprafaţă a piesei puse în stup, dar au lăsat să se vadă crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, primul om din lume mântuit de Iisus, în timp ce crucea tâlharului din stânga lui Iisus (tâlharul ce l-a ocărât pe Iisus!) albinele au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Albinele au lăsat descoperit chipul primului martir creștin arhidiaconul Ștefan, cel ucis cu pietre

Ultima dată i s-a adus stuparului grec şi o icoană a Sfântului Întâi Mare Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, al cărui nume îl poartă şi editura fratelui nostru Laurențiu. Albinele cele harnice au învăscut întreaga icoană în ceară, dar au lăsat neacoperite   chipul şi trupul Sfântului Mucenic Ștefan, cel ucis cu pietre de către evrei.

Am trăit moment de neuitat în arhondaricul Mânăstirii Esfigmenu, dar părintele monah din Bihor sună adunarea și ieșim din mânăstirea revoluționară care își flutură zi și noapte steagurile neagre și lungi pe înaltele sale turnuri…

(Va urma)