În cunoscutul său roman utopic numit Altneuland (Vechiul pământ nou), cu referire destul de limpede la vechiul pământ evreiesc care va trebui să devină noua patrie a evreilor din diaspora, publicat în anul 1902, Teodor Herzl, fondatorul sionismului, a profețit că Haifa va fi „orașul viitorului”, prezicându-i un destin măreț de oraș portuar cosmopolit și înfloritor, unde șoselele vor fi netede ca trotuarele, iar automobilele vor circula pe roți de cauciuc, aproape fără zgomot, fiind descris și un tren aerian electric. Utopia herzliană a fost depășită cu mult de realitatea din zilele noastre.

A existat o singură zi, ziua de sâmbătă 12 noiembrie 2022, în care pentru câteva ore bune am fost doar simpli turiști entuziasmați și nu pelerini sobri și cuvioși, atunci când din drumul nostru de la hotelul din Bethlehem ne-am îndreptat spre Nazareth pe lângă marele zid evreiesc despre care am mai scris și prima oprire importantă a fost când am coborât să vedem Altarul și grădinile Bahá΄i, minunatele grădini terasate din orașul-port Haifa. Haifa este capitala provinciei cu același nume, un oraș ultramodern, orașul noii religii universale Baha΄i, cel mai mare oraș din nordul Țării Sfinte și al treilea ca mărime în stat cu o populație de peste 268.000 de locuitori, alcătuită din evrei și arabi, dar cu evreii în majoritate, populația arabă fiind predominant creștină. Aflăm că numele acestui oraș nu apare în textul Vechiului Testament, dar se găsește în Talmudul babilonian și se traduce pin expresia a ascunde, așezarea fiind ascunsă sub poalele Muntelui Carmel și cunoscând diverse stăpâniri, bizantină, arabă, cruciată, otomană, egipteană și engleză. Însă creștinii de pe vremea eroică a cruciadelor au legat numele acestui oraș Haifa de cel al marelui preot Caiafa de pe vremea lui Iisus. Istoricul Binyamin Zeev Keidar a menționat faptul că apărarea Haifei în asediul de către cruciați a fost ultimul fapt de arme al unor unități de luptători evrei pe pământul Palestinei până la Legiunea evreiască recrutată de britanici în timpul Primului Război Mondial.

De la un mic sat la un mare oraș…

În anul 1750, șeicul beduin Dahar el-Omar a distrus un mic sat de pe coastă, pentru că locuitorii lui au uitat să i se prosterneze la picioare. Așezarea a rămas în ruină vreme de vreo opt ani, până când același șeic a revenit la sentimente mai bune, a reconstruit așezarea și i-a mărit portul. Se știe că, în ciuda litoralului mediteranean, nu există nici un fel de acces la mare sau vreun golf mai adânc sau vreun loc care ar fi putut să fie considerat un port natural, de altminteri, ebraica biblică nu conține cuvântul port. (apud Iisus și epoca sa, Reader΄s Digest, p.47). Totuși, Israelul de azi are trei porturi: Haifa, Așdod și Eilat (la Marea Roșie). În anul 1890, Haifa număra în jur de 8.000 de locuitori, dar numai o cale ferată și pericolul permanent de război au făcut ca portul să devină tot mai important, calea ferată Hejaz, între Haifa și Damasc în nord, fiind ridicată de către otomani. Britanicii au început lucrările la o cale ferată militară Sinai ce avea să lege Haifa de Qantara la Canalul Suez. La finele Primului Război Mondial, când englezii controlau Palestina sub mandatul Ligii Națiunilor, ei au modernizat treptat portul Haifa, în detrimental așezării vecine Accra sau Akko. Aflăm de la părinții îndrumători că, deși Israelul cuprinde populații monoteiste prin definiție, precum evreii, creștinii și arabii, în anul 1909, Haifa a devenit, paradoxal, centrul unei credințe noi, Baha΄i, atunci când relicvele profetului Báb au fost mutate de la Acco și un sanctuar a fost ridicat pe Muntele Carmel de către Abdu΄l-Baha. Așa a devenit orașul port Haifa un loc important de cult, cu pelerinaj și administrație pentru membrii credinței, pentru că centrul mondial Baha΄i ce include sanctuarul lui Báb, frumoasele grădini în terase și edificiile administrative se găsesc pe versantul de nord al Muntelui Carmel, Haifa fiind importantă și pentru faptul că aici a îndurat privațiunile închisorii chiar fondatorul religiei Bahá΄u΄llah. În 2008, sanctuarul noii religii și grădinile terasate au fost desemnate de către UNESCO ca sit al patrimoniului mondial. Ne uităm muți de uimire la aceste grădini bahaice, cunoscute ca și grădini suspendate, în jurul sanctuarului de pe Muntele Carmel, ele au fost descrise ca fiind a opta minune a lumii, arhitectul lor fiind Fariborz Sahba din Iran. Aceste terase îi reprezintă pe primii optsprezece discipoli ai lui Bab, ei au fost desemnați ca fiind Scrisorile Vieții, deși nici o terasă nu este conectată cu o anumită Scrisoare, se observă doar nouă cercuri concentrice care sunt principala geometrie a celor 18 terase. Credința Bahá'í este o religie declarată a fi monoteistă, fiind întemeiată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí, cunoscut și ca Bahá'u'lláh (în limba arabă „Slava lui Dumnezeu”) în secolul al XIX-lea în îndepărtata Persie. Se crede că numărul adepților în lumea întreagă ar fi de circa 8 milioane de oameni, răspândiți în peste 80 de țări. În multe dintre orașele mari ale lumii se află așezăminte, uneori și chiar temple bahaiste. Potrivit acestor învățături baha'i, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un proces evolutiv marcat de activitatea unor mesageri ai lui Dumnezeu, printre ei numărându-se Avraam, Krișna, Zoroastru, Moise, Budha, Iisus Hristos, Mahomed, Báb și Bahá'u'lláh, acesta din urmă fiind perceput ca fiind cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El s-a prezentat pe sine ca fiind Mesia-al Mahdi, așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în creștinism, islamism, hinduism și budism și alte religii, cu misiunea de a stabili o bază fermă pentru unitatea religiilor din întreaga lume pentru a inaugura o eră de pace și dreptate, care inevitabil va veni conform credinței Bahá'í. Cuvântul baha'i provine de la „Bahá’” din limba arabă, care înseamnă „glorie” sau „slavă”. În chip curios pentru noi, românii, primul baha’i aparținând unei familii regale a fost însăși Regina Maria a Romaniei, care a devenit baha’i la scurt timp după ce soțul ei, regele Ferdinand, a decedat și nepotul ei, în vârstă de cinci ani, a urcat pe tron. Orașul viitorului Haifa, unde se află mausoleul lui Bab, a devenit și centrul mondial baha'i. În această nouă religie există trei principii fundamentale: Dumnezeu este unic, toate religiile provin de la același Dumnezeu și există o puternică unitate a omenirii. Credincioșii baha'i cred că Dumnezeu își dezvăluie periodic voința prin mesagerii săi divini, al căror scop este să transforme caracterul oamenilor și să dezvolte, în rândul credincioșilor, înalte calități morale și spirituale. Religiile sunt văzute ca etape succesive din dezvoltarea umanității, având o ordine, fiind unificate și progresive de la o vârstă la alta. Scrierile baha'i se referă la un singular și etern Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, al ființelor și al forțelor din univers, atotștiutor, omniprezent și atotputernic, și mai ales ca unicul izvor al revelațiilor tuturor religiilor. Deși inaccesibil direct, Dumnezeu este văzut ca fiind conștiința, calitățile și virtuțile omului. Credința împărtășită la Haifa se referă la faptul că Dumnezeu este prea măreț pentru a putea fi pe deplin înțeles de oameni sau pentru a arăta o imagine clară și completă despre El. În religia bahaistă sunt folosite mai multe titluri pentru a-l descrie pe Dumnezeu („cel Atotputernic, cel Atotiubitor, cel Mărinimos, cel Milostiv, cel Generos, cel Atotglorios” etc.)

 Un oraș al gulerelor albastre

Orașul port Haifa, pe care îl admirăm de pe înălțimea Muntelui Carmel, zumzăie ca un stup în plină activitate, în rada portului se văd multe vapoare uriașe, activitatea este atent monitorizată de un vast sistem informatic, macarale enorme se înalță spre cerul blând, în danele adânc săpate pot intra mastodonții marilor oceane ale lumii spre a fi încărcați cu produse petroliere din conduct ce vine din Irak. Orașul poreclit înainte vreme ca fiind Orașul Roșu, datorită mișcării laburiste de aici, a devenit orașul gulerelor albastre, fiind un oraș muncitoresc prin excelență și adeverind cunoscuta zicală din Israel: Ierusalimul gândește, Tel Aviv-ul chefuiește și Haifa muncește. Autoritățile britanice au transformat orașul port Haifa în baza lor principală din Orientul Apropiat, fiind pe calea maritimă cu  Anglia, iar căile ferate legau Haifa de trei continente - spre Cairo de Africa, spre Istanbul de Europa și spre Damasc de Asia. Portul modern al Haifei a fost inaugurat în anul 1933, după ce guvernul britanic a investit mult în dezvoltarea lui. Între Haifa și zonele petrolifere din Irak a fost așezată o  conductă de  petrol. În anii 1930, Haifa era încă mai mare decât orașul Tel Aviv. Haifa muncește din greu, nu gândește ca Ierusalimul și nici nu chefuiește ca Tel Aviv–ul, ni se spune mereu pe aici. Într-adevăr, aici, în nordul orașului, se ridică o mare zonă industrială petrochimică, cu rafinării (unde se prelucrează în prezent 9 milioane de tone de petrol brut pe an) și multe alte unități de producție, iar companiile high tech s-au adunat în sudul orașului. Circa 70 la sută dintre cei 120.000 de salariați lucrează abitir în industrie, excluzând domeniul public și turismul. Există însă și două mari centre academice, Technion și Universitatea din Haifa cu aproape 50.000 de studenți.

Singurul metrou din Israel

Aflăm că singurul metrou din Țara Sfântă se găsește în urbea unde se lucrează probabil cel mai mult. Metroul este alintat cu numele de Carmelit, după numele muntelui  Carmel pe care îl străpunge, tunelul său săpat în stâncă operează pe același principiu ca și telecabinele din orașul american San Francisco și anume: un tren coboară de la Centrul Carmel, trăgând un altul, care urcă panta abrupt, începând de la nivelul Mării Mediterane, chiar și vagoanele sunt proiectate, ținând cont de acest unghi, iar de sus până jos, drumul durează numai șapte minute.

Suntem pe o pantă înaltă a muntelui de unde vedem tot portul scăldat în razele soarelui. Numele muntelui Carmel derivă din cuvintele Kerem-El, care înseamnă Via Domnului, aici se prepară renumitul vin dulce de Carmel, cunoscut în toată lumea, muntele are o lungime de circa 25 de km de-a lungul coastei cu înălțimi de până la 500 m, scăzând brusc către Mediterană. La poalele acestui munte biblic curge râul Chișon și se înalță Mânăstirea Carmelită de la Muhraka. Două locuri din regiunea Haifei sunt legate de tradiții evreiești antice despre întâmplări localizate prin secolul al IX-lea î.e.n. în vremea regatului antic Israel. Unul este Grota prorocului Ilie (Mearat Eliyahu), aflată în apropierea actualului cartier Kiryat Eliezer din vestul orașului. Celălalt este locul numit în arabă „Muhraka”, unde se crede că a avut loc confruntarea de pe Muntele Carmel, dintre proorocul Ilie și preoții zeității canaanene Baal, venerate în Canaanul antic și în toată Fenicia. Practica închinării la Baal s-a infiltrat în viața religioasă a evreilor în timpul judecătorilor (Judecătorii 3.7), a devenit răspândită în Israel în timpul domniei lui Ahab (1 Împărați 16.31-33) și a afectat, de asemenea, și împărăția lui Iuda (2 Cronici 28.1-2). Cuvântul baal înseamnă „domn"; pluralul este baalim. Canaaniții se închinau lui Baal ca zeul soarelui și zeul furtunii - înfățișat de obicei ca ținând în mână un fulger - care i-a învins pe dușmani și a produs roade. De asemenea, se închinau lui ca zeu al fertilității care dădea copii. Închinarea la Baal era înrădăcinată în senzualitate și implica prostituția rituală la temple. Din când în când, îmbunarea lui Baal cerea jertfe umane, de obicei întâiul născut al celui care aducea jertfa (Ieremia 19.5). Preoții lui Baal apelau la dumnezeul lor în ritualuri de abandon de sine sălbatic, care includeau strigăte puternice, extatice și răni autoprovocate (1 Împărați 18.28). Înainte ca evreii să intre în țara unde curge lapte și miere, bunul  Dumnezeu i-a avertizat cu privire la închinarea la zeii Canaanului (Deuteronomul 6.14-15), dar iudeii au apelat totuși la idolatrie. În timpul domniei lui Ahab și a Izabelei, la apogeul închinării la Baal în Israel, Dumnezeu a confruntat în mod direct păgânismul prin profetul Ilie Tesviteanul. În primul rând, Dumnezeu a arătat că El, nu Baal, controlează ploaia, trimițând o secetă de trei ani și jumătate (1 Împărați 17.1). Apoi sfântul  Ilie a pregătit o confruntare publică pe Muntele Carmel, pentru a se dovedi o dată pentru totdeauna cine este adevăratul Dumnezeu. O zi întreagă, 450 de preoți ai lui Baal au strigat din toți bojocii  la dumnezeul lor să trimită foc din cer - cu siguranță un lucru ușor pentru un zeu asociat cu fulgerele -, dar „nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte” (1 Împărați 18.29). După ce proorocii lui Baal s-au dat bătuți, Ilie a rostit o rugăciune simplă, și Dumnezeu a răspuns imediat cu foc din cer. Dovada a fost copleșitoare, și oamenii „au căzut cu fața la pământ și au zis: «Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!»” (versetul 39)

În Evanghelia după  Matei 12.27, Iisus îl numește pe Satan „Beelzebul”, făcând legătură între Diavolul și Baal-Zebub, o zeitate filisteană (2 Împărați 1.2). Baalii Vechiului Testament nu erau nimic altceva decât demoni care se pretindeau a fi dumnezei și toată idolatria e, la urma urmei, o închinare la acest soi de demoni (1 Corinteni 10.20).

Dar a sosit vremea să nu ne mai închinăm nici noi tăblițelor de tot felul, din care una are titlul: THE SHRINE OF THE BAB TERRACES AND GARDENS (Altarul teraselor și grădinilor baha΄i ), tăblițe care se ridică pe lângă trotuarele aflate la înălțimea crestelor Muntelui Carmel despre această religie baha΄i și să putem merge mai departe în pelerinajul întrerupt pentru câteva ore la Haifa, orașul viitorului… (Va urma)