Moto: Și-L urmau mulțime multă de popor și femei care se băteau în piept și-L plângeau. Și întocându-se către ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri. (Luca, 23:27).

A șasea oprire a lui Iisus pe Drumul Crucii

Preoții ne indică locul unde s-a înregistrat cea de-a șasea oprire a Mântuitorului Iisus, când o femeie miloasă I-a șters fața cu mahrama sa, iar chipul Lui s-a impregnat pe ea, stârnind și azi o intensă uimire și emoție. După o veche scriere apocrifă, Faptele lui Pilat, femeia care a șters fața însângerată a Domnului era cea vindecată de scurgerea de sânge și care, aflându-se în posesia unui portret al lui Iisus s-a dus cu el la Roma la împăratul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis Sfântului Clement, episcopul Romei, prăznuit la 24 noiembrie, în timp ce sfânta Veronica este sărbătorită în 12 iulie. Chipul Domnului a rămas, astfel, imprimat pe mahramă, care a fost considerată o icoană deosebită „nefăcută de mână omenească”. Numele Veronica are două înțelesuri. În primul rând, derivă din numele Berenike, care înseamnă în limba greacă purtătoarea victoriei, iar ștergarul ei a apărut în lume după mult timp de la evenimentul răstignirii lui Iisus, constituind una din cele mai prețioase relicve ale creștinătății. În prezent, mahrama sau năframa Sfintei Veronica este păstrată la biserica Sfântului Petru din Vatican. În al doilea rând, Veronica este un nume compus din două cuvinte, unul de origine latină („vera”, adică „adevărat”) și celălalt de origine greacă („eikon”, adică „icoană” sau „chip”). Prin unirea celor două cuvinte, se obține un nume ce înseamnă „adevărata icoană” sau „Adevăratul Chip”, ce trimite, în mod evident, la chipul Mântuitorului, imprimat pe năframa sfintei. Veronica înseamnă și Purtătoarea Victoriei și Adevărata Icoană. Se crede că Veronica a văzut lumina zile în localitatea Banias sau Paneas, cunoscută și sub denumirea de „Cezareea lui Filip”, la poalele Muntelui Hermon situată în partea nordică a Țării Sfinte. Localitatea natală a Veronicăi era capitala întemeiată de fiul lui Irod cel Mare la baza din miază-zi a Muntelui Hermon, ea se afla la aproape 200 de kilometri nord de Ierusalim și la 40 de kilometri de Marea Galileei. După scrierea apocrifă, Sfânta Veronica a fost tămăduită de Mântuitorul Iisus Hristos de o boală femeiască, după 12 ani necurmați de suferință. Se spune că în semn de mulțumire, Sfânta Veronica ar fi turnat o statuie de bronz ce-L reprezenta pe Mântuitorul, ținând mâna unei femei îngenuncheate înaintea Lui. Sfânta ar fi așezat statuia în fata casei ei și lângă ea creștea o plantă ce oferea tămăduire de orice boală.

Pe data de 16 august, deși nu are nici o atestare evanghelică sau apostolică, Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Mahramă a Domnului nostru Iisus Hristos. Ducând o viață sfântă, după multe nevoințe duhovnicești, Sfânta Veronica a adormit în pace, mutându-se la Domnul.

A șaptea oprire a lui Iisus și cea de-a doua cădere a Sa

Aflăm de la părintele Ciprian că cea de-a doua cădere a Mântuitorului pe Drumul Crucii este evocată de o capelă ce se află la întâlnirea căii suferinței cu strada ce vine de la Poarta Damascului şi se îndreaptă spre centrul comercial Khan ez-Zeit. În timpul Pătimirilor Mântuitorului, aici se găsea poarta cea veche a cetății, pomenită de cărturarul în exil Neemia (12, 39), ca fiind Poarta judecății, deoarece prin aceasta erau scoși din cetate cei condamnați la moarte. În capela franciscană se păstrează doar o coloană din vechea poartă, iar restul se află expusă la Misiunea ortodoxă rusă „Sfântul Alexandru Nevski” din apropierea Bisericii Sfântului Mormânt. Pe frontonul capelei se poate vedea același model de cerc de bronz unde este săpată cifra romană VII și cuvântul latinesc ST(ATIO) - oprire, popas, iar în colțul din dreapta se poate zări nr. administrativ al imobilului 106. Din acest loc, drumul Domnului spre Golgota a continuat în afara zidurilor cetății Ierusalimului. Capela a fost ridicată în 1875. Coloana din capelă se găsea la întretăierea dintre Cardo Maximus (strada principală, ce străbătea orașul de la nord la sud, construită la 135, în timpul lui Hadrian) cu o altă stradă ce se întindea de la est la vest. Înăuntrul capelei, pe un frontispiciu circular stau înscrise în latinește cuvintele: Et baiulans sibi crucem exivit  in eum qui dicitur Calvariae locum ( Ioan, 19,17), adică: Și purtând crucea pentru sine, a ieșit spre ceea ce se numește locul Calvarului.

 A opta oprire a Domnului pe Via Dolorosa

La cea de-a opta oprire a Mântuitorului, care era deja, extra muros, în afara zidurilor cetății, El lansează un avertisment femeilor care jeleau necurmat în urma Lui, spunându-le: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri. (Luca, 23:27). Un avertisment care a devenit o cruntă realitate, pentru că nu peste mult timp a urmat distrugerea Ierusalimului și strămutarea evreilor în toate colțurile pământului de către invadatorii romani. În zidul bisericii ortodoxe Sfântul Haralambie sunt sculptate în piatră o cruce și inscripția NIKA, adică Iisus Hristos Biruitorul, cel care va triumfa asupra morții prin măreața sa Înviere.

A noua oprire și cea de-a treia cădere a Domnului pe Drumul Crucii

Momentul este comemorat de o coloană ce se găsește lângă intrarea în Biserica Sfântul Antonie ce aparține comunității copte de creștini din Egipt. Absida Bisericii Sfântului Mormânt se vede deja în stânga, astfel că preoții ne spun că ne apropiem de stânca cea sfântă a Golgotei.

 Cea de-a zecea oprire a Mântuitorului pe drumul Crucii

Ea s-a petrecut în mod fatal pe Golgota, pe Muntele Căpățânii, unde a fost dezbrăcat de veșminte, a fost întins pe cruce și I s-au bătut piroane în încheieturile mânilor și în picioare, moment consemnat în Sfânta Evanghelie: Și erau duși și alții, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga, iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23: 32-34).

Au urmat celelalte momente și anume moartea Domnului pe cruce, coborârea trupului Său de pe cruce și mirungerea trupului, punerea Domnului în Mormânt și Învierea Sa.

Recapitulând, putem înregistra cele patrusprezece momente ale parcurgerii dramatice a Drumului Crucii de către Mântuitor, notându-le cu cifre romane, așa cum am văzut pe Via Dolorosa și nu cu cifre arabe și anume:

I. În praetorium sau în curtea reședinței lui Pilat din Pont are loc judecata lui Iisus şi condamnarea Lui la moarte

II. Punerea Crucii pe umerii Domnului şi pornirea spre Golgota (Matei 27, 31)

III. Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii (după tradiţie)

IV. Întâlnirea Domnului cu Maica Sa (după tradiţie)

V. Simon Cirineanul ridică Crucea Domnului, spre a-L ajuta (Matei 27, 32; Marcu 15, 21; Luca 23, 26)

VI. Întâlnirea Domnului cu Veronica, unde Hristos Îşi şterge chipul cu mahrama femeii (după o veche tradiţie creştină)

VII. A doua cădere a Mântuitorului la pământ (tradiţie medievală)

VIII. Întâlnirea Domnului cu femeile mironosiţe pe care El le deplânge (Luca 23, 27-31).

IX. A treia cădere a Mântuitorului la pământ (tradiţie medievală).

De aici se coboară pe scările pe care s-a urcat, se ia spre dreapta şi se merge direct la Sfântul Mormânt unde se află ultimele cinci opriri.

X. Golgota - dezbrăcarea Domnului de hainele Sale (Ioan 19, 40)

XI. Pironirea Mântuitorului pe Cruce (Marcu 15, 22-32)

XII. Moartea Domnului pe Cruce (Ioan 19, 28-30)

XIII. Coborârea Domnului de pe Cruce - Piatra Ungerii (Matei 27, 57-61)

XIV. Punerea Domnului în Mormânt şi Învierea Sa (Luca 24, 1-7)

Înainte de intrarea în Biserica Sfântului Mormânt am simțit o mare și copleșitoare emoție. Înaintam pas cu pas, într-un cortegiu imens de pelerini, în dreapta noastră era ridicat un cort alb, destinat probabil celor care li se face rău după truda mersului pe Drumul Crucii, având în vedere că mulți dintre pelerini sunt oameni în vârstă și care nu vor să moară înainte de a se închina la Sfântul Mormânt. Biserica Sfântului Mormânt a fost ridicată de către Constantin cel Mare în secolul al IV-lea, după ce s-a creștinat și a consacrat creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman. În anul 326, Constantin I a trimis pe mama sa Elena să caute amplasamentul crucificării din Cetatea Ierusalimului. Elena a găsit locul și vestigii ale crucii însăși, astfel, că pe acest loc, șapte ani mai târziu, primul împărat creștin a fondat biserica Sfântului Mormânt în anul 333. Din păcate, după invazia persană din fatidicul an 614, cea mai mare parte a structurii Sfântului Mormânt a fost ruinată prin incendierea clădirii de către persanii lui Kosrau II. În anul 630, împăratul Heraclius a intrat în Irusalim și a restaurant adevărata cruce în biserica Sfântului Mormânt care a fost reclădită. Sub stăpânirea musulmană, ea a rămas biserică creștină, dar în anul 966 porțile și acoperișul au fost arse în timpul unei revolte. Mai mult, în data de 10 octombrie 1009, sub califul Hatimid Al-Hakim bi-Amr Allah, au fost executate ordinele acestuia de distrugere completă a bisericii. Se crede că șeful musulman s-a simțit lezat în amorul propriu de stăpân și în amorul față de Allah de amploarea pelerinajelor creștine din ziua sfântă a Paștelui când se petrecea marea minune a venirii Focului Sfânt pe mormântul Mântuitorului Iisus Hristos. În negocierile dure dintre dinastia conducătoare a Fatimizilor și Imperiul Bizantin, în anii 1207 și 1208, s-a ajuns la o înțelegere în care noul calif Ali Al-Zahir, fiul lui Al-Hakim, a acceptat reclădirea bisericii și redecorarea acesteia. Împăratul Constantin al IX-lea Monomachos și patriarhul Nicephorus din Constantinopol au completat în final reclădirea bisericii cu mari jertfe financiare în anul 1048. Apoi biserica a trecut în mai multe rânduri de sub stăpânirea Fatimizilor în cea a turcilor selgiucizi, loiali califului abbasid din Bagdad, până la sosirea cavalerilor cruciați.

Advocatus Sancti Sepulchri

Prima cruciadă din istorie s-a dorit a fi un fel de pelerinaj înarmat urmând străvechea regulă si vis pacem para bellum( dacă vrei pace, pregătește-te de război). Se considera pe bună dreptate că nici un cruciat nu se putea întoarce acasă în Europa înainte de a se închina la Sfântul Mormânt. Prințul cruciat Godefroy de Bouillon a devenit primul conducător creștin al Ierusalimului, dar, din modestie, nu s-a proclamat rege, ci pe tot timpul vieții sale, din stimă și devotament față de Iisus, a acceptat doar titlul de Advocatus Sancti  Sepulchri (apărător al Sfântului Mormânt). Pe perioada cruciadelor care au urmat au fost zvonuri că s-ar găsi o grotă sub fosta basilică și că în aceasta Elena, mama lui Constantin cel Mare, din Constantinopol, ar fi găsit adevărata cruce. Mai târziu, această grotă a devenit Capela Descoperirii Crucii, dar investigațiile arheologice moderne au datat acel loc ca făcând parte din  reparațiile lui Constantin al IX-lea Monomachos din secolul al XI-lea.

La coloana crăpată de fulgerul luminii Învierii

La intrarea în biserică, părintele Ciprian ne arată coloana crăpată de fulgerul care a adus Lumina Învierii și lângă care slujeau credincioșii ortodocși, alungați afară să săvârșească sfânta slujbă de Paște. Mulți pelerini vin lângă coloană și privesc impresionați și pun degetele lor în această crăpătură. La fel am făcut și eu, am pus degetele în crăpătura din coloana din mijloc a porții bisericii, precum a pus necredinciosul apostol Toma degetele în rana lui Iisus Hristos cel Înviat din morți. Cum a apărut această crăpătură în stâlpul de marmură al porții Bisericii Sfântului Mormânt? În ziua de Paști a anului 1549 d.Hr., armenii au reușit să îl mituiască pe administratorul turc pentru ca acesta să emită un ordin prin care interzicea Patriarhului grec ortodox Sofronie IV să intre în Biserica Învierii pentru slujba Sfintei Lumini. Urmând porunca stăpânilor, paznicii au închis sfânta poartă și Patriarhul Sofronie IV, împreună cu clerul și credincioșii, au fost nevoiți să se refugieze sub cerul liber. În ciuda rugilor dinlăuntrul bisericii făcute de către patriarhul armean, Sfânta Lumină nu s-a aprins în sfântul baldachin sau în alt loc din interiorul Bisericii, ci a ieșit din coloana lângă care slujeau ortodocșii greci, coloană care a rămas până astăzi crăpată și înnegrită. Spre uimirea tuturor, lumânările pe care le ținea în mână Patriarhul ortodox grec s-au aprins singure. Apoi Patriarhul a înmânat Sfânta Lumină ortodocșilor care se aflau în curte, iar patriarhul armean a plecat dezorientat și rușinat. Nu contează locul, contează inima celor care se roagă! Acest eveniment minunat a fost mărturisit chiar de emirul Tunom care păzea în clipa aceea Sfânta Poartă și care, crezând în marea minune petrecută sub ochii săi, a devenit creștin. Turcii însă l-au omorât ca să nu mai vorbească și altor păgâni despre ceea ce a văzut la slujba de Paște a ortodocșilor greci. Potrivit altei interpretări, când a văzut minunea, acesta ar fi strigat celor adunați acolo: „Aceasta este credința cea adevărată!”. Osemintele turcului convertit la creștinism, martor al Sfintei Lumini a Învierii, se păstrează astăzi în Mănăstirea Megali Panaghia. Când sultanul a aflat despre această minune prin agenții săi care nu puteau să-i ascundă adevărul, a emis un firman prin care se recunoștea că dreptul de a primi Sfânta Lumină aparține exclusiv Patriarhului grec ortodox.

Cel mai vechi document care face vorbire despre această minune este Codicele Monacensis Graec. 346, manuscris prezent în Biblioteca din München, codice scris de ieromonahul cretan Acachie în 1634 și care este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, redactată în 1608. Manuscrisul a fost editat pentru prima dată în anul 1890 de către Papadopulos-Kerameus în Sankt Petersburg și din el aflăm următoarele:

„În afara Sfintei Uși, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Și din coloana din mijloc se spune că a ieșit Sfânta Lumină în vremea de demult. Și este crăpată destul de mult și se vede până astăzi. Această minune a aratat-o Dumnezeu în felul acesta: Deoarece se spune că, în vremea aceea, cei care rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru să facă sărbătoarea Învierii după obicei. În Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniți afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea pe tronul Sfintei Elena aproape de o coloană. Și atunci, se spune, a ieșit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Și (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ținea patriarhul, iar apoi a aprins și poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ținea în mâini. Și se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta ușă și au intrat patriarhul și poporul și au săvârșit sărbătoarea după obicei”.

Este vineri, 11 noiembrie  2022, este trecut de ora zece și jumătate și, în sfârșit, am intrat în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, pe poarta acesteia care se aseamănă izbitor cu Poarta de Aur din zidul de apărare al Ierusalimului, poarta prin care a intrat Domnul Hristos în Ierusalim în strigăte de Osana în Duminica Floriilor.Această a opta poartă a cetății vechi  a fost zidită de musulmani, pentru a nu mai putea intra pe aici Hristos, a două oară. Tradiția dezvăluie faptul că tot prin această poartă va intra  Hristos să judece lumea în Valea lui Iosafat, care este alături. Numai atunci această poartă, asemănătoare cu poarta Bisericii Sfântului Mormânt se va deschide. Cavalerii cruciați o deschideau de două ori pe an: o dată la Ziua Crucii și a doua oară în Duminica Floriilor. Poarta de Aur a fost închisă de musulmani în anul 1530, aceasta reprezentând pentru ei Poarta Judecății Universale.

(va urma)