Călugărul tânăr şi bărbos, cu mişcări agile şi paşii mari şi siguri, cunoscător al ungherelor Sfântului Munte Athos şi care este mereu în fruntea întregului nostru grup de pelerini din Oradea şi Bihor ne spune, întorcându-se cu faţa  spre noi, că Mânăstirea Vatopedu este celebră în toată lumea prin cele şapte icoane ale Maicii Domnului, toate cu nume diferite.

 

Am putea spune, fără nici o împiedicare, că sunt cele şapte minuni ale Mânăstirii. Şapte icoane. Şapte ipostaze tulburătoare ale Măicuţei noastre, cea spre care ne îndreptăm mai întâi rugăminţile noastre, înainte de a îndrăzni să recurgem în ultimă instanţă la Domnul nostru Iisus Hristos sau chiar la Atotputernicul Dumnezeu. Ne rugăm Măicuţei, pentru că omul recurge de când lumea a se ruga la Maica Domnului, ca la propria sa mamă. De aceea, icoanele şi reprezentările cu Maica Domnului sunt nenumărate, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea catolică.

 - Dar înainte vreme nu a fost aşa, îmi spune un tânăr preot aflat în dreapta mea. Icoanele au fost considerate idolatrii păgâneşti şi au fost distruse chiar prin doctrina oficială a Imperiului Bizantin.

Un lucru de mirare. Cum a fost posibil aşa ceva?

Friedrich Nietzche scria undeva: Cel ce se luptă cu monştrii să ia aminte să nu devină el însuşi monstru.

Mutatis mutandis, putem presupune că în istoria Imperiului Bizantin s-a întâmplat un episod cu consecinţe incalculabile. Împăratul Leon al III-lea ( 717- 741), pe vremea luptelor sale cu arabii, se pare că a fost sedus în chip irepresibil de valoarea puritană arăbească conform căreia arta iconică ar fi curat idolatrie şi de aceea moscheile lor nu au icoane, ci doar inscripţii din Coran. Aflat sub această influenţă arabă, basileul Leon a crezut că imperiul va câştiga luptele contra păgânilor, dacă va înceta în vastul imperiu închinarea la icoane. Aşa s-a născut iconoclasmul (eikon - icoană, klastein - a distruge) secolelor VIII-IX, un puternic curent religios, venit de sus în jos şi nu invers, ce propaga ideea distrugerii icoanelor, considerate forme ale idolatriei, bazându-se pe cea de-a doua poruncă din Decalog: Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele. Ieșirea (Cartea Exodului) 20:4-6.

Între timp s-au mai adăugat înfrângeri ale armatei bizantine în faţa musulmanilor şi o erupţie vulcanică pe insula Thera, considerate de către basileul Leon al III-lea drept aspre şi drepte manifestări ale mâniei lui Dumnezeu faţă de adorarea icoanelor. Împăratul se înşela profund. Pornită de sus, nefasta doctrină iconoclastă  a promovat astfel renunţarea la imaginile religioase şi a cultului lor.

 

Lupta iconodulilor cu iconoclaştii

Deşi împăratul Leon are meritul incontestabil de a fi salvat Constantinopolul de marea invazie arabă din anul 718, totuşi, lucru de mirare, acelaşi împărat decide în anul 727 să cânte în struna duşmanilor săi musulmani, adică să condamne cultul imaginilor religioase şi să distrugă însăşi imaginea lui Hristos de pe porţile de bronz ale palatului imperial. Patriarhul Gherman al Constantinopolelui se opune atitudinii imperiale, iar Leon al III-lea îl înlătură din fruntea creştinilor în anul 730 şi impune un alt patriarh slugarnic cu ajutorul căruia proclamă oficial teribila şi distrugătoarea doctrină iconoclastă. Mai târziu, fiul său, împăratul Constantin al V-lea, convoacă, în anul 754, un sinod în propriul palat imperial şi impune recunoaşterea iconoclasmului ca doctrină ortodoxă. Susţinătorii noii doctrine se regăseau mai ales în rândurile armatei şi ale administraţiei, indisolubil legate de puterea imperială. Cei mai înverşunaţi apărători ai icoanelor s-au găsit în mănăstiri, monahii credincioşi au ascuns icoanele şi au organizat o rezistenţă deosebit de riscantă. Pe de altă parte, ierarhii, clerul şi drept-credincioşii susţineau doctrina iconodulilor (a iubitorilor de icoane), fapt care l-a determinat pe basileul Constantin al V-lea să ducă o sălbatică şi nemiloasă politică de represiune. Au apărut martirii iconoclasmului, primul fiind sfântul Ştefan cel Tânăr (764), a cărui condamnare la moarte a fost semnalul începerii de distrugeri de mănăstiri, de prigoniri, torturi şi umilinţe publice ale iconodulilor. Din fericire, în afara spaţiului Constantinopolului, iconoclasmul a fost condamnat, atât la Roma, cât şi la Ierusalim. La Constantinopol, partidul iconodulilor (eikonodulos - cel ce venerează icoanele) s-a aflat sub protecţia împărătesei Irina (ce rămăsese în secret fidelă icoanelor) şi care a devenit regentă la moartea împăratului Leon al IV-lea, succesorul lui Constantin al V-lea.  Noul patriarh, Tarasie, a reuşit să convoace în anul 787, la Niceea, un sinod în care a condamnat iconoclasmul, a restabilit cultul icoanelor şi a formulat doctrina ortodoxă în ceea ce priveşte cinstirea icoanelor, la aceasta contribuind scrierile sfântului Ioan Damaschin de la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina. Dar în anul 815 s-a restabilit iar iconoclasmul. Încercând să se opună, patriarhul Nichifor a fost înlăturat şi exilat. Iconoclaştii s-au lovit însă de puternica rezistenţă a sfântului Teodor Studitul, egumen al mănăstirii Studios din Constantinopol şi care apoi s-a prăpădit în exil. Opoziţia neîncetată împotriva doctrinei iconoclaste pornită atât  în interiorul Bisericii, dar şi susţinută de o mare parte a populaţiei, a sfârşit prin a slăbi  atât de mult puterea iconoclaştilor, încât la moartea împăratului Teofil, soţia lui, împărăteasa Teodora, devenită regentă, a decis pentru ultima oară abolirea totală a iconoclasmului şi a reuşit să reunească în mod paşnic un nou sinod în anul 843 care a confirmat justeţea sinodului de la Niceea din anul 787, sinod ce formulase şi motivase strălucit justeţea doctrinei ortodoxe în ceea ce priveşte cultul icoanelor (nu cinsteşti obiectul, ci imaginea sfinţilor zugrăvită pe obiect). Tot sinodul din anul 843 a decis ca în fiecare primă duminică din Postul Mare Biserica să pomenească acest eveniment ca sărbătoarea victoriei Ortodoxiei, ceea ce s-a păstrat în tradiţia Bisericii până astăzi. O reînviere neaşteptată a iconoclasmului s-a petrecut sui generis în secolul al XVI-lea, când adepţii reformei protestante, refractarii îmbogăţirii papale prin vinderea de indulgenţe, au repus pe tapet ideea de iconoclasm, în virtutea căreia multe opere de artă (fresce, icoane, statui) din bisericile romano-catolice medievale  au fost distruse cu furia înaintaşilor lor din Constantinopol. Textul Sinodului de la Niceea din anul 787 arată textual precum  că cel care cinsteşte imagine, cinsteşte în ea persoana celui reprezentat şi restabileşte cultul imaginii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri, a tuturor sfinţilor şi drepţilor.

Va urma