Am ajuns la etajele superioare ale savantei mânăstiri Simonos Petras. Priveliștea este amețitoare, nu numai la figurat, cât mai ales, la propriu. Dacă te uiți în jos, aproape că ți se face frică. Apoi frica trece ca o părere și te simți protejat de duhul cel sfânt atotstăpânitor în așa măsură încât nu peste mult privești liniștit din înălțimi ca un șoim al văzduhului.

 

La cea dintâi privire vezi dreptunghiurile  prelungi și verzulii ale grădinii și livezii călugărilor, în pante abrupte, de te întrebi cum de pot lucra monahii în astfel de condiții. Dacă ridici apoi privirea mai în sus, vezi țărmul și întinderea Mării Egee, care aici în sudul istmului este atât de calmă, spre deosebire de latura de nord a Sfântului Munte Athos acolo unde se găsește mânăstirea Iviron. După vizitarea mânăstirii Iviron, am fost surprinși să vedem valurile mânioase și vântul puternic ce trimitea berbecii albi ai apei sărate să izbească în pietrele de pe mal. O adevărată furtună care ar fi făcut imposibilă plecarea noastră astăzi din Sfântul Munte. Cu astfel de griji, ne-am îndreptat spre mânăstirea savantă Simonos Petras, unde am asistat la o adevărată întorsătură de lucruri, dacă nu o minune: aici marea Egee era atât de liniștită, de parcă nu ar fi fost vorba de aceeași mare! Ce înseamnă nordul și ce înseamnă sudul unei insule sau unui istm? De la infernul furtunii năvalnice și care ne-a speriat că nu vom putea pleca, la liniștea paradisiacă a unei mări calme, albastrele Câmpii Elizee ale sudului ismului, aceste Câmpii Elizee - Ήλύσιον Πέδιον - Elysion Pedion, cunoscute din antichitatea greacă atât de fascinantă în anii de liceu. Am nimerit și noi în acest ținut paradisiac, pe care vechii eleni îl situau la capătul de apus al Lumii de atunci, dincolo de fluviul Okeanos, după Homer, loc unde ajungeau după moarte eroii din Epoca de Aur și oamenii virtuoși,

onești - enaretoi. Câmpiile Elizee ale grecilor au fost asimilate cu Insulele Celor Fericiți - Μακάρων Νήσοι, Makaron Nesoi, după opera Munci și zile a lui Hesiod sau Insula celor fericiți sau Insula albă, după  Odele olimpice ale  poetului Pindar. Cum arată Câmpiile Elizee în operele poeților de altădată? Ele sunt înzestrate cu pășuni verzi, înfloritoare, unde domnește o veșnică primăvară, nu plouă, nu ninge, nu este nici frig, dar nici cald, acolo bate un vânt blând pe nume Zefirul - Zefiros - Zέφυρος -, vântul de vest ce aduce o adiere răcăroasă și plăcută. Câmpiile Elizee sunt udate de apele râului Lethe (Uitare) care conține un soi de nectar - νέκταρ - care dacă este băut aduce liniștea și fericirea. Câmpiile Elizee sunt umbrite de arborii de tămâie și mirt unde oamenii practică călăritul, se întrec în probe atletice, joacă zaruri, cântă și dansează fericiți. Câmpiile Elizee sunt opuse Lumii de sub pământ căreia i se spune Hades sau Lumea de Jos (kato kosmos) sau Tartar (Tartaros), un loc haotic, sumbru unde sunt pedepsiți cei ce au făcut rele și au păcătuit față de zeii Olimpului, cum sunt Titanii care s-au revoltat contra lui Zeus, iar acesta învingându-I cu fulgerele sale i-a aruncat în  Tartar. Locul intermediar între Lumea subpământeană sau Hades sau Lumea de Jos (kato kosmos) și Câmpiile Elizee este câmpia asfodelelor, un fel de Purgatoriu al vechilor greci, unde își duc o existență ștearsă, cenușie și automată, asemănătoare oarecum cu cea de pe Pământ, cei care au făcut și fapte rele și bune,  deopotrivă. Insulele celor Fericiți au fost identificate uneori cu Insulele Canare, iar Insula Albă Leukos - cu Insula Șerpilor din Marea Neagră, care ar fi devenit astfel reședința de după moarte a lui Ahile și Patroclus, a lui Aiax, Ifigenia, chiar și Medeea, chiar după toate cele câte a făcut. În dumbrăvile Câmpiilor Elizee sau ale Insulelor celor Fericiți

își au sălașul Orfeu și Musaeus, membri ai casei regale troiene (ca Anchise, tatăl lui Eneas), Menelau și frumoasa Elena, Rhadamant și Alcmena, Cadmos și Harmonia, Diomede, cel din urmă fiind localizat într-o insulă a fericiților din Marea Adriatică. Câmpiile Elizee nu au fost uitate de către cei din lumea modernă: se știe foarte bine că cel mai faimos, larg și atrăgător  bulevard din Paris - Orașul Luminilor, se numește chiar Bulevardul Champs Elysees, cel nemurit în atâtea șlagăre și despre care am scris și eu (despre avatarurile unei nopți de revelion cu bătăi între polițiști și maghrebieni, cu degustare de șampanie, laolaltă cu gaze lacrimogene) în cartea mea intitulată Secvențe pariziene. Cam așa ar trebui să arate raiul, mă împărtășesc eu unui confrate de călătorie. Să fii aproape de cer, să contempli de sus frământarea dulce a unei mări - oglindă a unei realități mai presus de noi, a acelui rai pomenit în aproape toate marile culturi și religii ale lumii, împărăția lui Dumnezeu, grădina Raiului, Paradisul, Noul Ierusalim, Empireu din creștinismul nostru, sagga din budism, Mag Mell din mitologia celților, Aaru din religia vechilor egipteni, Valhalla din mitologia nordică, Olam Haba a vechiului iudaism, Sidrat al - Muntaha al Islamului, Tlalocan al populațiilor americane precolumbiene, Telestial Kingdom sau Spirit World al mormonilor, Veșnicele Ținuturi ale vânătoarei (Happy hunting ground)  ale indienilor americani despre care știm din cărțile despre Winnetou și Old Shatterhand ale autorului Karl May care ne-au încântat adolescența, Tian în mitologie chineză, Takamagahara în mitologia japoneză… Discutăm despre un lucru care suscită comentarii aprinse: cum se face că vechii greci aveau raiul Câmpiilor Elizee, iadul Hadesului și Tartarului și purgatoriul câmpiei asfodelelor, dar grecii ortodocși de azi, laolaltă cu noi, ortodocșii, nu mai avem acest purgatoriu, loc intermediar între iad și rai, cum îl au și catolicii? Credința în Purgatoriu a fost pentru întâia oara exprimată într-un document oficial al Bisericii Romano-Catolice în 1254. Este vorba de o scrisoare a Papei Inocențiu al IV-lea către legatul său din Cipru, Odon, cardinal de Tusculum, unde aflăm această dispoziție: “Văzând că Grecii afirmă că nu găsesc la învățații lor nici un nume potrivit și sigur pentru a desemna locul acestei purificari și că, pe de altă parte, potrivit tradiției și autorității Sfinților Părinti, acest nume este “Purgatoriu”, voim ca pe viitor această expresie să fie primită și de ei. Căci în acest foc tempo

rar, sunt curățate păcatele - desigur, nu păcatele de moarte, care n-au fost mai înainte șterse prin pocăință -, ci cele ușoare și foarte mici, care dacă n-au fost șterse în timpul vieții, sunt o povară pentru suflet după moarte”. Apoi la sinodul din Lyon din anul 1274  răsăritenilor ortodocși bizantini le-a fost supusă spre aprobare o Mărturisire de credință, alcătuită de Papa Clement al IV-lea în mod special pentru împăratul  unionist Mihail Paleologul. Partea privind Purgatoriul din acest text suna astfel: “(Cu privire la soarta celor morți) - Dacă, cu adevărat căindu-se, ei au murit aflându-se în iubire (de Dumnezeu), mai înainte însă de a-și plăti prin roade vrednice de pocăință săvârșirea răului ori nelucrarea binelui, sufletele lor se curățesc după moarte prin chinuri ispașitoare și curățitoare (purgatorii), după cum a explicat fratele nostru Ioan (Parastron). Pentru a alina aceste chinuri, le sunt de mult folos mijlocirile celor vii, adică liturghiile, rugăciunile, milosteniile și alte fapte evlavioase pe care credincioșii obișnuiesc să le facă pentru frații lor, potrivit celor statornicite de Biserică. Cât privește sufletele celor care, după Botez, n-au suferit nici cea mai mică întinare a păcatului, ca și cele care, întinate fiind de păcat, s-au curățit fie în vremea viețuirii în trup, fie cum s-a spus mai sus, după despărțirea din trup, prin cele făcute în numele

lor, acestea sunt îndată primite în cer. Cât privește sufletele celor care la trecerea din această viață se află în păcate de moarte [...], ele merg îndată în iad, unde îndură chinuri, fiecare pe măsura răutații sale”. Se știe că mărturisirea de credință a sinodului unionist de la Lyon, semnată de reprezentanții împaratului bizantin, a fost foarte curând respinsă de  către Biserica Ortodoxă pe motiv că doctrina Purgatoriului nu-și află temei probant nici în Sfânta Scriptură, nici în scrierile Părinților din vechime.

 

Doctrina Purgatoriului s-a născut de fapt în a doua jumătate a secolului al XII-lea și este o adevărată "născocire" în lumina ortodoxiei. Renumitul istoric catolic Jacques Le Goff a alcătuit un vast dosar, întitulat în chip semnificativ: La Naissance du Purgatoire (nașterea Purgatoriului) unde afirmă limpede: "înainte de sfârșitul secolului al XII-lea, cuvântul purgatorium, ca substantiv, nu exista. "Un Purgatoriu", pur si simplu, nu există".În timpul sinodului unionist de la Ferrara-Florența, problema Purgatoriului a fost discutată împreună cu cea a lui Filioque, a azimelor și a primatului papal, ca fiind unul dintre cele patru puncte principale de divergență între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. Însă factorii care au contribuit la nașterea doctrinei Purgatoriului în Apus au fost, în Evul Mediu târziu, teoria "satisfacției" juridice și cea a ispășirii, formarea conceptului de "păcate veniale" și elaborarea distincției dintre "păcat" și simpla "culpă". Noțiunea de păcat venial cerea admiterea unei a treia categorii de credincioși, situată între cei drepți (curățiți de orice păcate) și cei osândiți  inexorabil (vinovați de păcate de moarte), cărora trebuia să li se găsească, după  moarte, o stare și un loc de sălășluire (Purgatoriul), diferite de celelalte două, un loc de "penitență", în care trebuiau să-și ispășească pedeapsa și să se curețe cei cărora li se iertaseră păcatele veniale, dar nu li se ștersese culpa, "greșeala". Istoria concretă arată că dezvoltarea doctrinei Purgatoriului este  legată și de factori care țin de "politica" ecleziastică a Bisericii latine, ce s-au tradus în doctrina și practica "indulgențelor" papale, răscumpărătoare de unele păcate,  apărută  imediat  după nașterea doctrinei Purgatoriului. Se cunoaște apoi că această practică a trezit mânia lui Luther și că ea a fost fără nici o îndoială una dintre principalele cauze ale apariției protestantismului european. Așadar, doctrina Purgatoriului a fost respinsă nu numai de teologii ortodocși, dar și de teologii Reformei. Mai recent, chiar unii teologi catolici s-au manifestat și ei în mod critic la adresa acestei doctrine, ca de pildă P. Y. Congar, care le propunea fraților săi de credință "să accepte o punere în discuție a pozițiilor care nu sunt cele mai autentice, nici cele mai profunde ale tradiției lor". Ultima mânăstire vizitată este cea de care nu ne-am mai despărți. Ne încrucișăm pe coridoarele de lemn spânzurate deasupra stâncilor și mării și de unde doar un clopot ne aduce aminte că aici este locul rugăciunii continue a unor monahi care și-au închinat în întregime viața bunului Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Domnului cea milostivă cu noi, păcătoșii. Mânãstirea a avut poate cel mai frãmântat destin din tot Sfântul Munte Athos. În jurul anului 1745 mai existau doar cinci vieţuitori în mânăstirea cea aproape de cer, ca apoi în 1762 mănăstirea să fie chiar închisă şi preluată de Sfânta Kinotită a Athosului ca să-i plătească datoriile acumulate în timp. Deşi misia de strângere a  daniilor şi milosteniilor era mai grea din cauza războaielor ruso-turceşti, totuşi monahul Ioasaf din Mitilene, capitala insulei Lesbos, a reuşit să răscumpere vechile metoace ale Simonopetrei din insula Lemnos şi chiar să întoarcă moaştele Sfintei Maria Magdalena de la pirați. O vreme Sfânta mănăstire a și prosperat, căci primea anual numai din Țara Românească 150 de bolovani de sare (şi era scutită de vinărici şi de impozitele pe 500 de oi); pe urmă domnul Mihai Şuţu la 1785, a dispus ca prisosurile mănăstirii Mihai Vodă să meargă în continuare către Simonopetra. La 1801 patriarhul ecumenic Kirillos aduce iarăşi ritul cenobitic în obştea simonopetrită, dar monahii aghioriţii au adăpostit vreo 60 de revoluționari  ai mișcării Eteria în anul 1821, fapt pentru care stăpânitorii turci aproape că au dărâmat mănăstirea în timpul represaliilor lor. Deși niciodată lăcașul nu a fost jefuit, birurile prea mari ale Istanbulului au dus mănăstirea la decădere continuă, iar mai apoi chiar la abandon (în 1823). După plecarea turcilor din Munte - la 1830 - viața monahală şi bunăstarea au revenit încet şi la Simonopetras: dacă la 1847 mai aveau în jur de 100.000 de groşi datorie, peste patru ani monahii de aici  înregistrau deja un venit de aproape 4.000 de lire sterline. După măsura de secularizare a domnului Alexandru Ioan Cuza, în 1863 - care a lipsit mănăstirea de importante surse de subzistenţă - avea să vină un al treilea incendiu într-o noapte din luna mai 1891, care avea să distrugă mănăstirea din temelii: din ea s-au mai păstrat doar câteva ziduri şi o placă din marmură de la 1633. Peste 250 de codici şi toate cărţile au ars dimpreună cu biblioteca, salvându-se doar câteva documente şi sfintele moaşte. Martirul ţar sfânt al Rusiei, Nikolai Alexandrovici Romanov (1868-1918), cel executat de bolșevici cu întreaga sa familie, a fost cel care l-a ajutat cel mai mult pe egumenul Neophit să restaureze mănăstirea Simonos Petras după acest din urmă prăpăd al incendiului, chiar pe când stareţul se afla în pelerinaj în Rusia cu sfinte moaşte ale mânăstirii. Au mai fost danii bănești şi din partea domnilor din Principate, mai cu seamă între anii 1899-1902. În felul acesta, ajutaţi atât de țarii și pravoslavnicii ruşi, cât și de românii ortodocși, la numai doi ani de la incendiu, monahii simonopetriţi sfinţeau noua biserică centrală (katholikon) - proaspăt zugrăvită, dar nepictată până în ziua de astăzi -, iar restul clădirilor erau zidite din nou chiar pe şapte etaje în 1902. 

Cel care avea să aducă însă mânăstirea Simonos Petras la o faimă mondială și la o demnitate monastică atât de înaltă - arhimandritul Emilianos Vafeidis - a venit în Athos la anul 1973, împreună cu o obşte de monahi de la mănăstirile Meteorei. De la o înălțime la alta. Până în anii 1990, arhimandritul Emilianos Vafeidis - retras de la mănăstirea Metamorphosis Meteoras - adunase în jurul său peste optzeci de monahi la Simonos Petras şi înfiinţase încă trei noi metocuri în Franţa: mănăstirile „Saint Antoine-le-Grand” din Vercors, „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan şi „Schimbarea la Faţă” din Terrasson-Lavilledieu, Dordogne, precum şi un altul în Grecia - cel al vestitei mănăstiri de maici de la Ormilia. Arhimandritul a recuperat şi vechile metoace: Petriotiko din Sithonia, Agios Haralambos din Salonic şi Analipsis din Athena. Ultima luptă cu focul - nenorocirea continuă a savantei mânăstiri - au dat-o monahii de la Simonopetra în anul 1990 - când s-au chinuit două săptămâni să stingă un incendiu izbucnit la 14 august în pădurea din apropierea lor. Cu toate că, tradiţional, în ultimile veacuri, majoritatea monahilor simonopetriţi proveneau din regiunea Ionia din vestul Asiei Mici, după 1970, mănăstirea a devenit cunoscută şi pentru larga ei deschidere către noi convertiţi de toate neamurile. Este notorie venirea la dreapta-credinţă în această mănăstire a unui stareţ benedictin, dimpreună cu alţi cinci discipoli ai săi, precum şi a unui rhodezian, a unui teolog din Hong-Kong etc. Faptul că această vestită mânăstire a atras convertirea la ortodoxie a unui călugăr benedictin m-a dus cu gândul la cunoscuții eroi catolici ai lui Alexandre Dumas: Athos, Porthos și Aramis. De ce a ales romancierul Alexandre Dumas - tatăl numele straniu, grecesc de Athos pentru unul din mușchetarii săi? Un nume care este sinonim cu cel al Sfântului Munte Athos! Un catolic francez, un cavaler, un mușchetar la Curtea Franței, să poarte  chiar numele Muntelui cel Sfânt al ortodoxiei? Muncit de această dilemă, am scris următorul sonet:

Eu cred că Athos este mușchetarul

Ce-mbătrânind sub desfrânatul  rege

Și-a preschimbat tunica și-a sa lege

 Și a venit la greci să-și uite-amarul.

 Unde-s ortacii, spada și paharul

Scuzii de aur, o caleașcă   rece,

 Corabia care Canalul trece,

Cu intrigi din alcov și lupanarul?

Pe toate le-a lăsat ăst spadasin,

Când a-mblânzit fatala sa  fandare,

 Îngenunchiind, puțin câte puțin,

 La Sfânta Maicii Domnului cântare

L-a înălțat spre cer un glas divin

C-o nouă și puternică chemare…

Sunt întrerupt din meditații de glasul blând al părintelui îndrumător care ne spune că trebuie să coborâm pentru a ne îndrepta către portul Daphni de unde vom pleca chiar azi spre portul Ouranopolis… De unde am pornit spre Sfintele mânăstiri  acum câteva zile… De atunci, mi se pare că a trecut un veac… Dar nu de singurătate ca al romancierului Gabriel Garcia Marques… Ci un veac de trăiri noi, vii, puternice, emoționante, un secol de trăire duhovnicească, trăit intens și cu fervoare, o minune de timp înțesat de har, condensat la maximum, o Egee de necuprins picurată miraculos printr-o magică clepsidră într-o lacrimă sărată și fierbinte care arde sufletul nostru precum o lacrimă de lumânare aprinsă spre mântuirea păcatelor noastre în oricare dintre aceste mânăstiri athonite pe care le-am atins doar cu aripa mâinii…

Nu-mi vine să cred că pelerinajul nostru va lua sfârșit, chiar azi. Coborâm din înălțimile savantei mânăstiri iar în șir indian, pe coridoarele sale celeste, cu capetele plecate, spre ieșire, cu sentimentul că suntem alungați din rai…


(Va urma)