Se vede clar în dimineaţa aceasta mai limpede ca un adevăr etern că fierbinţile rugăciuni ale monahului din Bihor, dar şi ale noastre, ale tuturor pelerinilor din seara zilei de l4 noiembrie 2017, au fost ascultate de Maica Domnului. Când am coborât din camera nr. 106 a hotelului Zeus din Ouranopolis, am observat că ploaia încetase ca prin farmec...

 

Când am ajuns la cafeneaua dinspre capătul străzii, aflată chiar lângă biroul de unde se achită preţul biletelor pentru ferry-boat, am dat de o vânzoleală neobişnuită în faţa biroului de unde se cumpără biletele pentru vasul care pleacă spre Sfântul Munte Athos. Toţi comentau cu aprindere faptul că furtuna teribilă (boufori) a încetat. Furtuna de sus a încetat, dar a pornit vacarmul uman de jos. Strigăte, grupuri de pelerini în alergare, zgomot de claxoane... Înainte vreme istoria lumii a consemnat goana după aur (gold rush, care a avut loc în secolul al XIX-lea în Australia, Brazilia, Canada, Africa de Sud și Statele Unite (goana după aur din California din 1849).
Iacă-tă că aici, în Ouranopolis (Oraşul Cerului), putem vorbi despre goana după mântuire. După mântuirea sufletului omenesc, mai preţios decât tot aurul din lume. Căci bine grăieşte Noul Testament: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Evangelia după Marcu 8, 36-37).
Am văzut oameni disperaţi şi tremurând că nu vor reuşi să-şi cumpere bilet pentru vapor, acum după ce s-a înseninat şi drumul spre Sfântul Munte Athos s-a deschis  iarăşi după teribila vreme de acum câteva zile şi nopţi întregi. Pelerinii stăteau la coadă... O coadă care mi-a adus aminte de cozile murmurânde la pâine, lapte şi carne dis-de-dimineaţă din oraşul bihorean Marghita a anilor 1981, unde primisem repartiţie guvernamentală de jurisconsult la fabrica de încălţăminte. De câte ori nu am stat şi eu la coadă la magazinul aflat vis-à-vis de căminul de nefamilişti, rugându-mă să nu se termine pâinea sau laptele înaintea mea? Fiecare pas înainte era o mică victorie, iar ajungerea, în sfârşit, la tejgheaua îndărătul căreia trona ca o regină neîncoronată vânzătoarea cea trufaşă era urmată indicibil de cea mai mare emoţie posibilă: mai are sau nu mai are de mâncare? Tot aşa şi acum, pelerinii, mai ales greci, fiindcă ei vin la ultima strigare, înghesuindu-se unii peste alţii în faţa ghişeului de bilete, aşteaptă cu nerăbdare şi speranţă dacă s-au epuizat sau nu biletele. Nu bilete la cinematograf sau la teatru, ci bilete pentru Împărăţia Maicii lui Dumnezeu, cea care a făcut minunea cu vremea bună.  Un moment emoţionant, rar întâlnit, care m-a surprins şi pe care am încercat să-l descriu astfel:

Ieri, n-au plecat vapoare,- a fost furtună,/ Boufori, cum se zice pe aici,/ Se-agită pelerinii. Par arici,/ Ce au ieşit buluc din văgăună./ -Ah, vremea nu se-ndreaptă, nu-i a bună!/ Cârtesc alţi noi veniţi cu negre frici/ Şi nu se mai ridică de pe prici/ Şi disperări marine îi cunună./ Deodată, Maica Domnului ridică/ Perdeaua grea de nori: se luminează.../ Vai, văd credinţa cât ne e de mică/ Când brusc coboară-n port slăvita rază:/ Toţi călătorii-n murmur se ridică/ Spre nava ce spre ţărm înaintează.../ Ai crede că aceşti oameni bărboşi/ Cu raniţele burduşite-n spate/ Se-mbarcă spre ţinuturi depărtate/ Cum calcă drept, sublimi, decişi, vânjoşi,/ S-ajungă-n umbra Munţilor Stâncoşi/ Spre minele de aur astupate,/ Ori prunduri de pâraie presărate/ Cu colţii din pepite gata scoşi.../ Însă-n rucsaci n-au târnăcop, nici daltă,/ Nici dinamită să arunce-n aer,/ Un El Dorado,  unde-ar face haltă.../ Sunt alt fel de căutători în vaier/ Şi Biblia li-e singura  unealtă/ Cu care lucră-al mântuirii caier...


Îl rog pe finul meu să-mi facă o fotografie la goana pentru mântuire din oraşul Ouranopolis, o goană în care se înghesuie pelerinii să cumpere bilete de plecare spre Sfântul Munte, brusc învioraţi şi străluminaţi de binevenita îndreptare a vremii, iar avocatul Vasile Baba îmi ascultă rugămintea. Este, într-adevăr, o adevărată minune ce se întîmplă aici. Peste toată Hellada este furtună, bântuie  ploi ante-diluviene, urmate de inundaţii catastrofale, dar aici în preajma Sfântului Munte Athos s-a făcut dintr-odată vreme bună. Nu vom mai traversa frontiera pe uscat dintre Grecia şi Sfântul Munte Athos. Ne vom duce pe apă, ca şi cum ne-am spăla păcatele terestre, ca şi cum am face o necesară abluţiune înainte de a păşi în  preacuratul regat al Fecioarei, căreea i s-a făcut milă de noi şi a deschis brusc  porţile albastre ale Egeii după ce le-a potolit freamătul furtunos şi ameninţător... O minune, iar minunea, după marele poet german Johann Wolfgang Goethe, este copilul cel mai drag al credinţei.
După ce am băut ceai aromat şi cafea, la fel de fierbinţi şi binevenite, tăifăsuind uimiţi despre nemaipomenita schimbare a vremii, adunaţi lângă părintele nostru Ambrozie, ne-am îndreptat cu toţii spre cheiul de lângă emblematicul turn bizantin Prosphori, unde urma să vină ferry-boat-ul. Turnul de langă ţărm a fost ridicat în secolul al XIV-lea prin strădania monahilor din mânăstirea Vatopedu. El a fost incendiat pe vremea revoluţiei greceşti din 1821 de către turci şi restaurat după 1865, cu adăugarea unei prese de stoarcere a măslinelor, a unui cuptor, a unor grajduri, a unui atelier de fierărie şi a două clădiri pentru muncitori, iar azi se mai păstrează doar turnul impresionant, atelierul de fierărit şi casele foştilor lucrători de pe vremuri. După războiul greco-turc, în cadrul schimburilor de populaţie, în 1922, dintre Grecia şi Turcia, guvernul elen a confiscat domeniul mânăstiresc din jurul turnului pentru a-i găzdui aici pe refugiaţii greci din Asia Mică, din Caesaria şi Propontida. Aici, pe ţărm, în fostele clădiri mânăstireşti abandonate au locuit negustorii şi ţesătorii de covoare greci până au reuşit să-şi ridice propriile lor case. Intrarea în vestitul turn se face printr-o curte exterioară trecând de o uşă masivă de lemn, bătută zdravăn în ţinte metalice. O scară de temut, abruptă, urcă spre etajele superioare, unde se obsevă cum două balcoane din lemn stau agăţate într-o poziţie periculoasă, de-a dreptul precară, de zidurile exterioare, sprijinite pe nişte bârne mâncate de vreme. Sus, o capelă de mici dimensiuni îi aşteaptă pe pelerini, prilej de admirare a  vulturului bizantin cu două capete, săpat în piatra de la etaj, lucru ce demonstrează îndeajuns vârsta acestei clădiri pe care o păstrezi pe retină şi când te duci spre Sfântul Munte şi când te întorci de acolo...
(Va urma)