Nu am aşteptat prea mult la emblematicul Turn Bizantin, amintire a strălucirii şi puterii de altădată a imperiului cu acelaşi nume. Din larg am văzut cum o navă misterioasă se îndreaptă spre noi ca după nişte exilaţi, părăsiţi de demult pe o insulă pustie.

Am citit, pe măsură ce se apropia, numele navei ce urma să ne ducă spre Sfântul Munte: Αγίας Άννης (Agia Anna), adică pe româneşte Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria. O sfântă venerabilă, preţuită şi care s-a bucurat de atenţia iconografilor şi marilor pictori ai lumii. Avem de a face în ce o priveşte cu o Ana Întreită (Anne trinitaire, fr., Anna Selbdritt, germ., Ann mettercia, engl., ori Anna metterza, it.), pentru că sfânta Ana este o temă iconografică foarte frecventă în arta medievală, constând din reprezentarea Anei, împreună cu fiica sa Maria şi copilul Isus. Sfânta care a dat numele vasului ce ne va duce spre Sfântul Munte a inspirat mari maeştri ai picturii precum Leonardo da Vinci, Lucas Cranach cel Bătrân, Albrecht Dürer, Agnolo Bronzino, Caravaggio, Domenico Ghirlandaio,  Nicolas Poussin şi alţii. Iar în pictura murală de la noi din Transilvania întâlnim o variantă iconografică foarte rară numită Ana întreită cu fericitele neamuri, chiar în biserica reformată-calvină din Sântana de Mureș, județul Mureș, icoană în care, alături de Ana şi fiica ei, Fecioara Maria, apar alte două fiice ale Anei și anume Maria Cleophe, cu copiii Iacob cel mic, Simon, Iuda Tadeus, și Iosif și Maria Salome, cu copiii săi, Iacob cel mare și Ioan Evanghelistul.
Pornim spre larg la ora zece şi zece minute. Cu zece minute întârziere... Deşi ne aflăm la mijlocul lunii noiembrie 2017, soarele pe care ni l-a dezvelit pe cer Maica Domnului este atât de puternic încât îmi pun şapca pe cap să nu fac insolaţie. Marea este atât de liniştită de parcă ai crede că este un lac imens, o pajişte albastră pe care te-ai aştepta să vezi cirezi de bivoli, cum vedeam eu în copilărie pe imaşul satului Şebiş. Unde este furtuna de deunăzi? A alungat-o Protectoarea Sfântului Munte spre alte locuri, ca să ne deschidă drumul fără pulbere spre liniştita, râvnita, strania ei împărăţie. Pâlcurile de pelerini însufleţesc acest  ferry- boat botezat în mod inspirat după numele Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria şi bunica lui Iisus Hristos Mântuitorul neamului omenesc, sfântă care a împlinit rugăciunile  pelerinilor greci, români, ruşi, bulgari, sîrbi etc., judecând acum după minunata dimineaţă linişită care ne-a fost dată după o noapte atât de furtunoasă. Am prezentat la îmbarcare diamonitirionul cel galben, cartea de identitate şi biletul de îmbarcare procurat de monahul nostru Ambrozie şi am urcat pe puntea vasului. În mijlocul punţii observ un uriaş cerc galben pe care scrie în engleză Pick-up area  (zonă de evacuare) cu elicopterul. Mă mir niţel că scrie în engleză şi nu în greceşte. Dar în situaţii de acest fel ce privesc siguranţa călătorilor şi evacuarea lor pe calea aerului, o limbă internaţională cum este engleza este binevenită. Altminteri, grecii nu prea se străduiesc să tălmăcească inscripţiile din oraşele lor în limbi de circulaţie internaţională, după cum am putut observa în Salonic. O fi vorba de un imperialism lingvistic, de o superbie culturală elenă, de o trufie conferită de antichitatea lor valoroasă, indiscutabilă? O antichitate miraculoasă care a servit drept model Renaşterii europene, mai ales, italiene?
Rămân uimit să aud pe puntea vasului pe mulţi pelerini vorbind româneşte. Cred cu tărie că noi, românii, suntem printre primele locuri în ce priveşte frecvenţa de  vizitare a mânăstirilor din Sfântul Munte Athos, după băştinaşii eleni. Cu zecile de pelerini români vorbind cu însufleţire, ferry-boat-ul pornit din Oraşul Cerului îmi pare acum a fi ultimul din marea flotă românească pe care am avut-o şi care ne-a fost arestată în porturile lumii pentru că guvernele noastre nu au plătit taxele portuare, iar timpul a crescut valoarea acestora, încât neglijenţa noastră criminală a dus la confiscarea lor în contul datoriilor neplătite. Se ştie doar că flota  României deţinea 311 nave în 1989, fiind a patra ca mărime din Europa. Alte 80 de ambarcațiuni erau în construcţie în şantierele din ţară. În vara lui 1990, Guvernul a decis neinspirat şi păgubos împărţirea societăţii navale în trei companii: Petromin, care a preluat 89 de petroliere şi mineraliere, Navrom, care a rămas cu 103 nave cargou, iar Romline s-a ales cu 94 de vase specializate, de transport persoane şi containere. Alte 25 de vapoare au fost casate, întrucât aceste vase fuseseră declarate depăşite chiar înainte de Revoluţie. În opinia domnului Andrian Mihei, comandant de cursă lungă, rezultă că navele noastre au intrat într-un carusel al datoriilor, ele au fost arestate în port, apoi au trecut luni şi ani de zile, timp în care s-au acumulat datorii peste datorii, plus salariile echipajelor şi, până la urmă, navele au fost vândute, dar, de cele mai multe ori, sumele respective,  obţinute în urma licitaţiilor, nu au fost îndestulătoare să acopere întregul spectru al daunelor, aşa că şi alte nave au fost arestate pentru acoperirea integrală a daunelor.
Iar dl.Vergil Chițac, contraamiral de flotilă, a declarat: „Din păcate, nu mai avem flotă comercială. Managementul defectuos a făcut ca astăzi să nu mai avem nicio navă sub pavilion românesc.” Într-adevăr, doar trei nave româneşti se mai află în Portul Constanţa: cargoul Albatros, aflat acum în posesia Forţelor Navale din MApN, şi două ferry-boat-uri, ale SNCFR. Cele trei vase însă nu au mai obţinut avizele necesare transporturilor internaţionale şi sunt în conservare.

Iar acum, în luna noiembrie 2017, parcă ne ducem spre mânăstiri să cerem înţelepciune pentru viitoarea clasă conducătoare a bietei noastre Românii... Dar şi să ne rugăm pentru sufletele celor care au prădat averea mândrei noastre flote de altădată. Să ne plecăm genunchii şi pentru România pentru care se roagă în Sfântul Munte, necontenit, monahii noştri, risipiţi în schiturile Prodromu şi Lacu, şi în alte locuri... Cu astfel de gânduri în cap mă apropii de trei tineri care vorbesc româneşte lângă copastia vasului, privind din când în când spre stâncăria Muntelui Sfânt şi din vorbă în vorbă aflu că sunt români de-ai noştri din Basarabia, lucru ce mă emoţionează într-atât încât facem pe loc schimb de adrese şi telefoane în hărmălaia creată de ţipetele pescăruşilor ce se reped spre bucăţile de pâine aruncate în aer de către pelerinii mai tineri şi pe care compagnonii noştri albi şi  înaripaţi reuşesc să le prindă cu dexteritate din zbor, momente surprinse de camerele de filmat ori telefoanele mobile. Cum mi-am cumpărat un bloc notes de însemnări de culoare neagră chiar în această dimineaţă şi pe care scrie în greceşte Άγιοv Όρος - Agion Oros (Sfântul Munte) îi rog pe compatrioţii mei să-şi scrie acolo numele şi adresele: preot paroh Serghei Tatarciuk Ion, satul Albina, raionul Cimişlia, Dracov Marin, satul Gura Galbenei, raionul Cimişlia, şi Şoiliţa Pavel, str. Alba Iulia nr. 75/8, Chişinău. Le ofer şi eu cu mare drag un exemplar din cartea mea Sonetele Sfântului Munte Athos. Basarabenii sunt uimiţi de tot ce se întâmplă în jurul lor, iar eu le spun câte ceva despre mânăstirile pe care le vor vizita. Ne făgăduim că ne vom vizita reciproc, dacă ei vor trece pe la Oradea, sau dacă eu mă voi duce cândva prin Chişinău, unde n-am mai fost - spre ruşinea mea! - din anul 1983. Deodată, finul meu îmi atrage atenţia că trebuie să coborâm. Aşa de repede? - întreb. Aş mai fi stat de vorbă cu  preotul din satul Albina, raionul Cimişlia, şi cu cei doi companioni ai săi. Nu mai am vreme. Îmi iau bun rămas de la ei, îmi pun bloc-notes-ul învelit în piele neagră în buzunarul paltonului şi cu raniţa în spate mă îndrept spre locul unde scrie străvechiul, seducătorul şi magicul cuvânt biblic: Exodos (Ieşirea).
(Va urma)