După sfânta slujbă a miezonopticii de la schitul Colciu, care a avut o mare însemnătate pentru fiecare dintre noi, pelerinii din Oradea şi Bihor simt că s-a întâmplat ceva. Parcă nu mai suntem noi, cei de dinaintea ceremoniei nocturne... Parcă am îmbrăţişat tainic şi durabil legământul tăcerii  întocmai ca şi călugării care au slujit azi-noapte. 

După atât de frumoasele şi înălţătoarele cuvinte ale monahilor şi preoţilor prin care ne-am apropiat de bunul şi atotuternicul Dumnezeu, acum ni se pare o împietate amarnică să mai vorbim. Nu am vorbi, ci doar am trăncăni... Ni se pare că vorbele noastre de acum, de dimineaţa, ar fi atât de nepotrivite şi de  neavenite, lipsite de importanţă, încât prin rostirea neinspirată a acestora s-ar anula imediat şi iremediabil efectul atât de binefăcător al cuvintelor şi cântărilor de azi-noapte. De aceea, deocamdată, nimeni nu mai vorbeşte. Ne mişcăm ca nişte somnambuli, smulşi dintr-un vis feeric din care nu am mai dori să ieşim. Am devenit brusc, pe neaşteptate, sclavii Tăcerii. Nu întâmplător, la vechii greci, Tăcerea era o divinitate cu numele de Harpocrates, sub înfăţişarea unui copilaş cu degetul pe gură. Grecii, pe care îi credem în facultate, la Cluj,  guralivi, aveau în străvechimi un cult faţă de divinitatea Tăcerii. La fel cu egiptenii care îl aveau pe zeul Horus sub chipul unui copil care tace. Şi romanii aveau pe zeiţa Tăcerii căreia îi spuneau Tacita, căreia i s-au făcut şi efigii, ca nişte medalii de aur, care să demonstreze astfel că tăcerea e de aur. Iar acum noi, pelerinii din Oradea şi Bihor... suntem plini de aur, judecându-ne după muţenia desăvârşită. Se aud doar lingurile învârtindu-se de zor în blidele cu linte, oferite de către gazdele noastre, alături de cartofi fierţi în coajă. O alimentaţie săracă, dar care îţi dă bogăţie de zile. Se cunoaşte faptul că, în medie, călugării athoniţi trăiesc cu cel puţin zece ani mai mult decât ceilalţi greci şi nu suferă de cancer, boli de inimă, Alzheimer ori diabet. Explicaţia: nu consumă carne şi ţin toate zilele de post de peste an. Sunt trei zile de post pe săptămână, în care ei mănâncă fructe şi legume, urmate de alte trei zile de moderație, în care ei se supun dietei mediteraneene, cu ulei de măsline, peşte şi chiar consumând vin roşu. Însă sunt interzise zahărul, alimentele procesate și carnea roşie. A posti reprezintă, de fapt, un modus vivendi curent, însuşit de toţi călugării odată cu jurământul de credinţă şi supunere faţă de Dumnezeu şi de Biserică.
Regulile de alimentaţie au la baza atât Vechiul, cât şi Noul Testament, dar mai ales învăţăturile lui Grigorie Palama, trudnic locuitor al Athosului, care, apărând isihasmul, a susţinut ideea că trupul, fiind templul lui Dumnezeu, atunci hrana spirituala (rugăciunea) şi cea trupească (mâncarea) sunt le­gate între ele, prima  devansând însă pe cea de-a doua în ordinea necesităţilor omului profund religios. Cercetări mai recente au arătat că datorita stilului de viaţă şi, mai ales, alimentaţiei cumpănite, mo­nahii de la Athos nu se îmbolnăvesc de cancer. Doar unsprezece cazuri au fost semnalate, după 1994, în rândul celor peste 1.500 de monahi. 
Cheia sănătăţii ar fi, în opinia călugărului Epifanios, alternanţa dintre regimul alimentar cu ulei de masline, în zilele de marţi, joi, sâmbătă, duminică, şi cel fără ulei, lunea, miercurea şi vinerea, la care se adaugă vegetale bogate în proteine, cum ar fi fasolea, mazărea şi lintea (din care am mâncat şi noi la Schitul Colciu). 
 

Republica Maicii Domnului

Parcă înţelegând tăcerea noastră subită de după frumuseţea slujbei şi pentru a nu ne tulbura simţămintele de azi-noapte, călugărul de la Coada Lacului ne-a comunicat cu voce scăzută doar atât: Acum mergem la  Kareya! În linişte şi ordine desăvârşită ne-am echipat în dormitoarele văduvite azi-noapte de trupurile şi de visurile noastre şi am urcat în microbuzul condus de şoferul Vasile din Suceava. De data asta, nimeni nu mai citeşte din cărţulia monahului Pimen Vlad. Din două motive simple: nu este dispus nimeni să risipească tăcerea binefăcătoare de după slujbă, iar în opul cu pricina nu scrie nimic despre capitala Muntelui Athos! Trebuie să ne convingem, prin propriile noastre simţuri, după ce coborâm spre centrul istmului, că nu este vorba de o capitală în sine, aşa cum ne-am fi aşteptat. Mai degrabă, un sat mai acătări care este, de fapt, străvechiul schit al Kareii, compus din mai multe chili, acum sediu al autorităţilor administrative din Agion Oros (Sfântul Munte), în care locuiesc mai mulţi călugări chilioţi şi care se nevoiesc în chiliile din jurul “capitalei”.

Călugărul nostru îndrumător, care a fost de mai multe ori pe Sfântul Munte, ţine să ne ducă în faţa unei clădiri elegante, cu trepte şi colonade albe de unde se conduce în modul cel mai democratic Republica Maicii Domnului. Suntem în faţa imobilului elegant pe care scrie Ἱερά Κοινότητα - Iera Koinotita - Sfânta Kinotită sau Sfânta Comunitate (Sfatul monahal) - cel mai important organ administrativ al celei mai vechi democraţii din lume care este Sfântul Munte. Sfatul monahilor este alcătuit din douăzeci de reprezentanţi provenind din toate cele douăzeci de mănăstiri athonite, fiind un organ echivalent senatului sau camerei deputaţilor. Tot aici îşi desfăşoară activitatea Sfânta Intendenţă   alcătuită din Primul-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai sfintelor mânăstiri. Primul epistat şi cei trei epistaţi de rând sunt persoanele care semnează propria manu   diamonitiroanele, adică paşapoartele speciale ortodoxe fără de care nu poţi intra în Sfântul Munte Athos. Îmi scot diamonitirionul cu nr. 13645, emis pentru perioada 06.l0.2015- 09.10.2015 din buzunar: pe anul acesta 2015 au fost  împuterniciţi să semneze: primul epistat de la Mânăstirea Marea Lavră şi alţi  trei epistaţi aleşi de la mânăstirile Dochiariu, Xenofont şi Esfigmenu. Anul viitor vor fi cu totul alţii, aşa-i democraţia. Acest organ de conducere care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi, deci Guvernul Sfântului Munte Athos. Exercită şi îndatoriri specifice de primar şi administrează zona Karéii şi a portului Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal. Judecarea disputelor dintre mănăstiri se face la întrunirile anuale ale Sfintei Comunităţi. Se întruneşte şi ca tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui individ de pe munte. Cu participarea autorităţii poliţieneşti, efectuează inspecţii medico-civile, verifică respectarea legislaţiei comerciale şi impune taxe unităţilor comerciale din Karéea şi Dafne. În fine, nu trebuie uitată  administraţia politică exercitată de Statul Grec, alcătuită din reprezentantul guvernului grec, numit de Ministerul de Externe, care alături de secretar şi personal exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează, de asemenea, şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Acest reprezentant al Statului are gradul de Prefect, se numeşte Guvernator şi, atunci când lipseşte, este suplinit de secretarul său, după cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte. În fine, nelipsita autoritate poliţienească elenă - secţia de poliţie - este prevăzută cu şase sau şapte posturi şi staţii în întreg Sfântul Munte. În Karyés există, de asemenea, şi un serviciu de poliţie pentru cetăţenii străini. Nu în ultimul rând, există apoi un necesar serviciu de poştă şi telecomunicaţii din Karéea şi Dafne, pentru deservirea întreg Sfântului Munte. În arsanaua (portul) Dafne există un punct vamal central şi alte patru posturi vamale în tot restul Sfântului Munte. În afară de Mănăstirea Cutlumuş, aflată la câteva minute distanţă de Kareya, celelalte nouăsprezece mănăstiri deţin clădiri proprii în  “capitală”  - sediile delegaţiilor acestora -, unde locuiesc delegaţii mânăstirilor care dimpreună cu delegatul mânăstirii Cutlumuş alcătuiesc Corpul Sfintei Comunităţi Monahale Atonite. De asemenea, şi în jurul Karéii există mai mult de treizeci de chilii, adică mănăstiri mai mici, care au biserici şi diferite suprafeţe de pământ cultivate cu viţă-de-vie, alune, măsline şi alţi pomi fructiferi sau legume, pentru că în zona Karéii se află resurse bogate de apă curgătoare.

Dar a fost dintotdeauna Kareia capitala Sfântului Munte? Nu. Fondarea noii capitale, scrie arheologul Sotiris Kadas în Mount Athos - Guide illustré des vingt monastères) a coincis cu desfiinţarea vechii Kathédra ton Géronton când  Protos (conducătorul athoniţilor) a fost obligat să transfere sediul său din înălţimea colinei Zygos în central peninsulei Muntelui Athos pe locul denumit Messi, unde el a fondat o nouă lavră care a luat numele de Kareya şi unde a obţinut în decursul timpului tot mai multe drepturi după recunoaşterea prezenţei sale de către toate mânăstirile şi lavrele Athosului. Dispunerea clădirilor în Kareia este foarte apropiată de cea a unui schit idioritmic. Ca să explicăm termenul idioritmic, trebuie să menţionăm că, după modul lor de viaţă,  mânăstirile pot fi cenobitice, unde totul este folosit în comun: acoperişul, munca, mâncarea şi rugăciunea sau idioritmice, unde sunt comune doar acoperişul şi rugăciunea, iar munca şi mâncarea sunt lăsate la libera iniţiativă a monahilor.  Între 1985 -2005 Muntele Athos avea şapte mânăstiri idioritmice: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Pantocrator, Xeropotamu şi Dochiariu. După Carta actuala a Muntelui Sfânt idioritmicii au posibilitatea de a deveni cenobitici dacă sentimentul de fraternitate îi impinge la acest lucru. Dar situaţia inversă, de trecere de la statutul cenobitic de comunitate la cel idioritmic, este strict interzisă. 

(Va urma)