Înălţătoare este cuvioşia smerită şi mişcătoare sărăcia şi modestia straielor monahiceşti ale călugărilor pe care i-am întâlnit peste tot în capitala Kareya a Sfântului Munte Athos!

 

Deşi suntem în... capitala Sfântului Munte Athos, straiele călugărilor sunt la fel de modeste cu cele ale monahilor români de la schitul Colciu unde ne-am rugat noaptea trecută. Totuşi, aici, faţă de mânăstirile prin care am trecut, am mai întâlnit nişte brutării de unde ieşea un miros ameţitor de pâine grecească proaspătă, un oficiu poştal cu vederi nenumărate despre Sfântul Munte, mai multe magazine şi o librărie.

Când am cutreierat câteva uliţe din aşezarea de căpătâi administrativă, întregul nostru grup s-a întâlnit cu câţiva precuvioşi monahi, cu bărbile mari şi albe ca zăpada şi adunaţi de spate prin numărul anilor. La un moment dat, unul din aceşti venerabili călugări s-a oprit contrariat şi nemulţumit la vederea unui tânăr preot bihorean cu faţa bine rasă şi cu brâul roşu şi lat de iconom stavropor încins peste mijloc. Centura roşie nu a dobândit-o în urma unor lupte în arenă, ci datorită străduinţelor şi râvnei sale de a ridica o frumoasă biserică în vestita staţiune termală a Băilor Felix. Ce are călugărul acesta cu companionul nostru? Ne-am oprit şi noi, curioşi să vedem şi să auzim ce vrea venerabilul monah. Acesta s-a uitat cu un ochi critic la înfăţişarea preotului cu mult mai tinerel şi cu un deget acuzator spre brâul roşu încins peste pântec a întrebat revoltat, nevenindu-i să creadă: „Katholikos, katholikos?” (Catolic, catolic?) Am rămas cu toţii uimiţi. De unde să fi tras venerabilul monah această concluzie? Noroc cu monahul nostru conducător al pelerinajului nostru care şi-a revenit primul din uimire şi l-a liniştit pe cel care s-a proţăpit înaintea noastră, răspunzând cu blândeţe: „Ohi, ortodoxos!” (Nu, ortodox!).

Inchizitorul nostru... ortodox s-a luminat la faţă. A mai primit lămuriri cu voce joasă că preoţii din grup nu sunt preoţi catolici, chiar dacă unii au feţele rase, că am venit din România şi că suntem cu toţii ortodocşi. „Poli kala, poli kala!” (Foarte bine, foarte bine!).

Nelămurirea monahului din Muntele Athos a pornit însă de la faptul că preotul nostru avea faţa rasă şi purta un brâu roşu, aidoma prelaţilor catolici. Iată, că în Muntele Athos brâul roşu şi lat de iconom stavrofor din România poate să-ţi aducă necazuri nebănuite! Călugărul nostru îndrumător ne-a relatat apoi că reacţia monahului a fost cu totul firească, având în vedere istoria confruntărilor monahilor din Muntele Athos cu latinii cruciaţi, veniţi aici să-i treacă cu de-a sila la catolicism. Şi ca să fie cât mai convingător, monahul nostru conducător de grup ne-a dus pe toţi să vedem Piatra Sângelui.

Este piatra de marmură pe care au fost executaţi prin decapitare mai mulţi călugări athoniţi din Sfântul Munte Athos de către cruciaţii latini în încercarea de a realiza prin forţă unirea catolicismului apusean cu ortodoxia răsăriteană. În afara bisericii Protaton, spre nord, am găsit această marmură.   S-a observat de-a lungul timpului că în timpul celor mai cumplite ierni, atunci când cade zăpada şi acoperă întreaga regiune, pe această marmoră zăpada nu se aşterne deloc, ci se preface în apă şi astfel rămâne întotdeauna curată, aşa cum relatează monahul Vlasie şi în „Limonariu athonit”, Editura Frăţiei creştin-ortodoxe Lydia, Tesalonic, 1998, p. 151).

Pe vremuri, după Marea Schismă, călugării ortodocşi ai Sfântului Munte nici nu au vrut să audă de unirea cu Roma şi mulţi dintre ei au pierit sub săbiile latinilor cruciaţi, în apa Mării Egee, sau în flăcările mânăstirilor arse.

Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie de ucidere între creştini, ce pare incredibilă în vremile de acum?

Evenimentul nefericit al Marii Schisme din 1054 a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Neîndoios, unele neînţelegeri şi tensiuni au existat şi înainte de fatidica dată între creștinătatea latină și cea greacă din cauza inevitabilelor dispute asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque (potrivit căruia Sfântul Duh pogoră nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul (Filioque) în Crezul de la Niceea, deși s-au înregistrat și unele cauze minore, cum ar fi diferendele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Dezbinarea politică şi teritorială a marelui Imperiu Roman de altădată a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Al Romei Caesar, Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, estică și vestică, fiecare având propriul împărat. La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel că, prima care a cedat a fost unitatea politică a Imperiului Roman. Va urma, inexorabil, şi unitatea religioasă…

Capii religioşi de la Apus şi de la Răsărit, adică Papa Leon al IX-lea (1049-1054) al Romei și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile soldate cu afurisenie (anathema) reciprocă, având drept cauză lupta neostoită pentru supremație în lumea creștină şi insurmontabilele divergențe teologice. Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă. Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici.

Se ştie că basileul Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea, iar iconoclasmul său a provocat nemulţumiri nu numai în  Occidentul creştin, dar şi acasă, într-o mare parte a Imperiului Bizantin, mai ales în lumea monastică, în special în Sfântul Munte Athos. A urmat includerea clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, dar au izbucnit şi  disputele între latini şi ortodocşi asupra stăpânirii din Balcani, Italia de Sud şi Sicilia. Mai apoi a fost viu disputat titlul de Patriarh ecumenic al Constantinopolului, titlu înţeles de Roma ca fiind de patriarh universal şi, deci, extrem de controversat şi râvnit. Căderea rând pe rând a Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei sub dominaţie otomană a dus la slăbirea Estului şi la polarizarea politicii interne a Bisericii între Constantinopol şi Roma. Folosirea pâinii nedospite în Occident pentru euharistie şi practica celibatului au nemulţumit profund patriarhii din Constantinopol şi au  adâncit prăpastia între cele două centre de putere creştină.

Inexorabil, fără a se opri la jelania creştină de pe Tibru sau de pe malurile Bosforului, laţul împletit cu citate din Coran al păgânilor se strângea tot mai mult în jurul cetăţii celei neasemuită a Lumii de pe atunci: cea mai mare capitală existentă pe acea vreme, a doua inimă a Imperiului Roman, cel de Răsărit, măreţul Constantinopol. De aceea este uşor de înţeles, de ce, cu ascuţişul iataganului în coaste şi sub secera Semilunii ce creştea tot mai mult  sub cer, Basileul de atunci al Constantinopolului - Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic, concret, militar, Imperiul Bizantin.

În acest context a avut loc o încercare, dar mai mult diplomatică, decât canonică serioasă, de unire a ortodoxiei cu catolicismul apusean la Lyon în anul 1274. Cumplită dilemă pentru marii împăraţi ai Constantinopolului!

Ei erau puşi acum fie să accepte condiţiile aspre ale latinilor şi astfel să fie reunită şi reconstituită unitatea creştină în vederea înlăturării pericolului otoman, sau să îşi conserve spiritualitatea tradiţională şi credinţa ortodoxă,  prin abandonarea speranţei de păstrare a Imperiului Roman de Răsărit sub fulgerele Semilunii. Muncit de cele mai negre gânduri, basileul Mihail al VIII-lea Paleologul, în martie 1274, în ciuda unei opoziţii evidente a trimis  o delegaţie ortodoxă la Lyon. Din ea făceau parte fostul patriarh Gherman al III-lea, marele istoric şi om de stat Gheorghios Acropolites şi mitropolitul de Niceea, Teofan. Între timp, adepţii unirii cu Roma l-au câştigat de partea lor  pe Ioan Vekkos, un teolog de frunte care până atunci fusese un adversar al unirii. Delegaţia bizantină a fost primită de papa Grigorie în 24 iunie 1274. După ce i-au fost prezentate Papei scrisorile de acreditare din partea împăratului, a fiului acestuia, Andronic şi a clerului bizantin, fără a mai  avea loc discuţii oficiale asupra învăţăturilor de credinţă aflate în litigiu, a fost proclamată unirea în cadrul unei slujbe (misse), la 29 iunie 1274. Cu acest prilej, fostul patriarh Gherman a rostit de trei ori Crezul cu adaosul Filioque. Actul oficial care a consfinţit unirea Bisericilor a fost alcătuit la 6 iulie 1274, în cea de-a patra şedinţă a sinodului.

 

Socoteala de la târgul Romei cu socoteala de acasă...

Socoteala înalţilor prelaţi ortodocşi ajunşi volens nolens, la târgul Romei cu latinii, nu s-a potrivit însă deloc cu cea de acasă, de la Constantinopol, dar mai ales cu cea din Sfântul Munte Athos. Unirea de la Lyon nu a fost acceptată de majoritatea clerului bizantin, de popor şi, în special, de monahi. Patriarhul constantinopolitan, Iosif, dezamăgit, şi-a dat demisia la 9 ianuarie 1275. O săptămână mai târziu, în timpul slujbei săvârşite în capela Palatului imperial din Constantinopol, papa Grigorie a fost pomenit ca „Suveran Pontif al Bisericii Apostolice şi papă ecumenic”. Crezul s-a rostit însă fără adaosul Filioque. Oare dintr-o teamă justificată? Slujba avea loc pe malurile Bosforului şi nu la Lyon, sau la Roma!

Reacţia partidei antiunioniste s-a manifestat cu putere după ridicarea pe scaunul patriarhal a lui Ioan Vekkos, la 26 mai 1275. Încercările basileului şi ale noului patriarh Ioan Vekkos instalat pe 26 mai 1275 de a impune uniaţia s-a lovit de rezistenţa partidei antiunioniste alcătuită din înalte feţe ale familiei imperiale, senatori, episcopi, preoţi, călugări, laici, dar şi un foarte mare număr de femei, una din ele fiind chiar sora împăratului, pe nume Evloghia, cea care l-a sprijinit pe fratele ei să ajungă împărat.

Împotriva oponenţilor unirii, împăratul Mihail al VIII-lea a avut neinspiraţia de a declanşa o persecuţie dură şi extrem de crudă, ca pe timpurile iconoclasmului, a distrugerii de icoane: antiunioniştii erau arestaţi, aruncaţi în temniţe, averile le erau confiscate, au fost cazuri incredibile de orbire, tăiere a limbii sau chiar execuţii sumare, fără judecată. Piatra Sângelui, pe care am văzut-o în nordul bisericii Protaton din capitala Kareya aştepta să primească jertfele monahilor... De aceea, unul dintre călugării de azi, ne-a strigat revoltat: Katholikos, Katholikos?