Motivul pentru care preoţii cei tineri din grupul pelerinilor bihoreni nu mai citesc din cartea monahului Vlad Pimen despre sfintele mânăstiri din Muntele Athos este acela că distanţa între mânăstirile din apropierea capitalei Muntelui Athos este atât de mică, încât facem deplasarea per pedes apostolorum.

Abia acum, umblând pe jos, sub poveri, ostenind şi asudând, ne apropiem cât de cât de condiţia esenţială a pelerinului din oricare parte a lumii: aceea de a suferi o minimă penitenţă de a bate calea cu piciorul spre sfinţii pentru care a pornit în mult aşteptatul pelerinaj. Aflăm de la monahul nostru îndrumător că următorul obiectiv religios este schitul Sfântului Andrei şi al Sfântului Antonie cel Mare, care este situat la aproximativ jumătate de kilometru de Kareya. Mai suntem înştiinţaţi că acest aşezământ monahal mai este cunoscut aici şi sub numele de „Serai”, care în limba rusă înseamnă „acest Rai”.
Tot sporovăind despre cele auzite şi văzute până acum, ajungem şi la schitul dezvoltat şi înfrumuseţat de mai mulţi călugări ruşi cu sprijinul guvernului ţarist. Într-adevăr, în comparaţie cu alte lăcaşuri din Munte, Schitul Sfântului Andrei s-ar putea asemui cu un... rai.

Biserica de aici a fost construită în formă de bazilică romană şi este una din cele mai mari biserici din Balcani. Are nu mai puţin de 60 metri în lungime, o lăţime de 33 m şi o înălţime de 29 m. Am intrat cu sfială şi în mare linişte înăuntrul lăcaşului. După închinarea la icoanele laterale, am înaintat spre altar. Ne-am oprit cu toţi, uimiţi, în faţa impresionantei catapetesme din lemn. Ea este foarte înaltă şi acoperită în întregime cu aur. Am fost impresionaţi când am auzit aici, mai pe şoptite, despre cantitatea de aur folosită pentru îmbrăcarea acesteia. O adevărată comoară... Dar cineva din grupul nostru de pelerini îmi spune cu o voce joasă că nu în mărimea zidurilor ori în strălucirea catapetesmelor stă renumele unei mânăstiri, ci în sfinţenia monahilor săi. Oricum, ce tare strălucesc aici aureolele din jurul capetelor sfinţilor! Grandoarea, opulenţa şi superbia ţaristă au coborât din îndepărtata Rusie până aici în apele Mării Egee pentru a-şi da întâlnire în această biserică şi spre a uimi pe credincioşii din toată lumea ortodoxă şi nu numai. Şi aici se vădeşte ambiţia Moscovei ortodoxe de a lua locul Constantinopolului de altădată... Şi în aceste momente, mă gândesc, dintr-o dată, ce izbitoare este deosebirea între aceste aureole strălucitoare de la marea biserică a Schitului din Muntele Athos şi aureolele întunecate ale sfinţilor din modesta biserică din satul Ipoteşti, locul unde s-a născut poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Singura biserică din lume în care puteţi să vedeţi sfinţi cu aureole negre...

 

Sfinţii care ţin doliu veşnic după Eminescu...

În biserica ridicată după moartea marelui poet cetăţean, chiar lângă casa copilăriei sale, veţi constata că până şi mucenicii desenaţi pe zidul naosului ţin un straniu doliu. O vecinică stare de priveghi. O seamă de teologi şi de specialişti au explicat de ce strictul canon bisericesc a fost schimbat la Ipoteşti, satul situat cam la 10 kilometri de municipiul Botoşani şi acolo unde a copilărit autorul Luceafărului, botezat în chip fericit de către bihoreanul nostru Iosif Vulcan în revista Familia la debutul său din 1866. Printre teii cei slăviţi în poezii şi printre mormintele sacre ale străbunilor s-a ridicat o biserică din piatră, cu cărămizi frumos colorate. Nu ai zice că e o biserică specială... dar după ce treci de pragul lăcaşului de cult, poţi zări un lucru unicat în lume. Pe zidăria interioară a bisericii, observi cu înfiorare şi un fel de spaimă că sfinţii sunt trişti şi că poartă în jurul capetelor... sumbrele aureole negre. Toată biserica este dominată de la un capăt la altul de îngeri parcă amărâţi şi mucenici posaci şi negri. Este vorba de o pictură unică pe mapamond pentru că, după ştiinţa noastră, nicăieri, sfinţii nu au aureolele negre. Este o biserică unde sfinţii ţin doliu. Dar după cine ţin doliu? Răspunsul nu este greu de dat. Sfinţii din biserica Ipoteştilor ţin doliu după marele poet Eminescu. Mai ales că printre sfinţii cerniţi, pe un perete lateral şi cu vedere spre altar, se poate observa imaginea unui tânăr de 20 de ani îmbrăcat şi el în negru. Este chiar... poetul Mihai Eminescu. În chip de sfânt. Biserica neobicinuită pentru unii a fost construită cu sprijinul marelui cărturar Nicolae Iorga, în mod special pentru amintirea veşnică a lui Eminescu şi are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Construcţia ei a început în 1928. Istoricul Nicolae Iorga a fost ajutat de prozatorul Cezar Petrescu. Acesta a iniţiat şi a militat pentru o subscripţie publică, în vederea ridicării lăcaşului pentru pomenirea poetului şi pentru construirea edificiului. Cu deosebite sacrificii, biserica a fost terminată şi inaugurată în anul 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga a avut bucuria de a participa la marele eveniment. Pictura neobişnuită cu celebrele sale aureole negre a fost realizată de Petre Remus Troteanu, fiul unui preot din satul Ipoteşti. Figurile sfinţilor nu sunt realizate strict după canoanele bisericeşti, ci sunt mai umane, mai apropiate truditorilor de rând. Surpriza oficială a bisericii este aceea că pe lângă Eminescu, pe un perete al acesteea este reprezentat şi regele Carol al II-lea. Mai departe, istoria locului consemnează faptul că în anul 1944, „sfinţii negri” le-au stârnit spaimă soldaţilor ruşi şi care au tras asupra acestora. Ei l-au ciuruit cu kalaşnikovurile şi pe regele Carol-II lea. Minunea a fost aceea că portretul lui Mihai Eminescu a scăpat. Astăzi, singulara biserică ortodoxă din Ipoteşti cu aureolele cele negre ale sfinţilor stârneşte atenţia şi curiozitatea turiştilor de pretutindeni. Credincioşii din sat vin duminică de duminică la sfânta Liturghie şi îşi fac cruce în faţa lui Eminescu, ca în faţa unui sfânt. Şi îmi aduc aminte de poezia cutremurătoare învăţată pe de rost la liceul din Beiuş: O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt…

Dar de aici, din îndepărtatul Athos, nimic nu aduce aminte de tristeţea apăsătoare a acestei poezii şi nici de aureolele negre ale sfinţilor din modesta biserică a lui Eminescu. Aici, la schitul împodobit cu scumpe icoane ruseşti, este multă mărire, cântări peste cântări orchestrate cu măiestrie parcă de un archimousikos (conducător al muzicienilor de la curtea basileului de la Constantinopol) şi mult, mult aur poleind în strat gros catapeteasma uneia din cele mai mari biserici din lumea ortodoxiei. Ce straniu lucru! Au fost ruşi care demult, demult au ridicat cea mai mare biserică în sfântul Munte Athos şi au fost alţi ruşi care au tras, pe vremea venirii pe şenile a comunismului, într-o biserică din Moldova noastră asupra unor sfinţi având aureole negre în semn de doliu după Eminescu! Imi vine să strig aici ca într-o sfântă slujbă de litie (de la grecescul liti, rugăciune de implorare, plină de umilinţă): „ Îmi ridic inima mea spre tine, o, Cuvântule!”, pentru ca acesta să se poată sălăşlui în mintea mea pentru a descrie toate simţămintele când minunate, când contradictorii, trăite de mine pe Sfântul Munte, pe parcursul zilei de 7 octombrie 2015...

Interesantă este însă şi istoria frământată a acestui schit deosebit din apropierea capitalei ortodoxiei athonite. Primul Tipikon al Sfântului Munte, din anul 971 d. Hr., alcătuit în Kareya, pomeneşte despre lăcaşul monastic sub numele de „Xistri”. Schitul deţine manuscrise ce fac vorbire despre continuitatea neîntreruptă a vieţii monahale de aici până în secolul al XV-lea, când a fost distrus de piraţi. 

În 1614, în locul micului aşezământ este menţionată existenţa unei chilii închinate Sfântului Antonie cel Mare. În anul 1643, patriarhul de Constantinopol, cretanul Atanasie Patelarie a cumpărat lăcaşul de închinare şi l-a transformat într-o chilie mai acătării, pe care o va închina Sfântului Antonie cel Mare. Mai târziu fost uns mare arhiereu în Ţările Române, iar mai apoi în Rusia şi în Ucraina. A trecut la cele veşnice în Harkovo, din Ucraina de azi, în 5 aprilie 1654. Sfintele sale moaşte sunt păstrate aici până azi. După ce patriarhul Serafim al Constantinopolului se retrage aici să construiască un nou aşezământ şi mai mare în 1768 şi după ce se duce din Sfântul Munte în Rusia în anul 1771, chilia a rămas călugărilor greci.

Între anii 1777-1779, Macarios Notaras din Corint şi monahul Nicodim (Sfântul Nicodim Aghioritul) de la Mănăstirea Dionisiu au lucrat la pregătirea pentru tipar a primei ediţii a Filocaliei. În anul 1841, monahii ruşi Visarion şi Varsanufie cumpără chilia, iar în 1849, în urma presiunilor constante ale ambasadorului rus de la Istanbul, chilia a fost recunoscută ca schit cu viaţă de obşte printr-un sigiliu al patriarhului de Constantinopol, Antim al VI-lea. După consacrarea sa oficială de la autoritatea arhierească de pe malul Bosforului, schitul a crescut mult în privinţa numărului de monahi şi a construcţiilor din interiorul şi exteriorul său.

În anul 1867, după planurile minuţioase şi ambiţioase ale profesorului Serghei Surupov şi ale arhitectului constructor grec Hristodulos este pusă în sfârşit temelia impozantă a unei catedrale închinate Sfântului Apostol Andrei, patronul Bisericii ortodoxe ruse. Dar nu numai Biserica Rusă îl preţuieşte pe Sfântul Andrei, primul chemat la apostolat şi predicator al Evangheliei în Sciţia.

(Va urma)