După ce ne-am închinat la icoanele din mânăstirea Sântiliei ruseşti şi apoi  greceşti, am fost invitaţi de unul dintre monahii mânăstirii care... vorbea perfect româneşte la o masă destul de lunguiaţă, înconjurată de scaune de lemn. Am acceptat cu mare plăcere, având nevoie de un răgaz necesar pentru a recapitula oarecum cele văzute. 

 

Conversaţiile s-au învârtit iar în jurul... profetului Ilie, dar acum şi a bogăţiei aurului de pe catapeteasma altarului măreţei biserici construite de călugării ruşi cu ajutorul ţarilor. Este uimitor cum un străvechi profet a servit drept motiv de închinare a acestui schit, un lucru nemaiîntâlnit de noi până acum pe Sfântul Munte. Poate pentru a ne aminti de faptul că un ochi străvechi, profetic veghează cu dragoste, dar şi cu asprime asupra noastră, gata să fim loviţi oricând de pedepsele lui.

Mă gândesc cu înfiorare la vicisitudinile vieţii ascetice a călugărului care ne-a invitat la degustarea athonită cu cafea, apă, rahat şi tradiţionalul ouzo, precum şi la cea a tuturor monahilor din întregul Munte Sfânt. Noi pălăvrăgim în aşteptarea cafelei promise, pe când ei trudesc la munca ogorului mânăstirii sau  se adâncesc în rugăciunile care nouă ni se par atât de lungi şi de săruitoare.... Monahii nu au voie să greşească după ce au îmbrăcat rasa neagră a ascultării de superior, a curăţiei morale, a lepădării de sine, a umilinţei, toate liber asumate. Noi suntem aici pentru a-i atrage oarecum la vorbă, pentru a-i face cunoscuţi  lumii de dinafară, dar ei fug de noi într-un mod cât se poate de elegant: ne oferă degustarea athonită şi apoi se retrag la cele sfinte. Ei nu au voie să greşească şi poate că vederea noastră le aduce aminte de lumea din care au venit şi ei cândva. De aceea se feresc cât se pot de noi: ca să nu greşească, să cadă în ispită cu deşertăciunile vieţii noastre cu care noi venim încărcaţi pe Sfântul Munte.

Îmi aduc aminte de o întâmplare cu mult tâlc relatată la rubrica 365 de sfinţi şi  365 de pilde în revista bisericească Buna vestire a protopopiatului ortodox din Beiuş, una din cele mai bune şi longevive publicaţii creştine din România. Se spune că un tâlhar a ajuns să se refugieze de urmăritori într-o mânăstire. Aici a întrebat pe un monah cum s-ar putea mântui. Să te rogi, să ţii post, să te spovedeşti şi să îndeplineşti canonul preotului, i-a răspuns monahul. Astea sunt lucruri foarte greu de îndeplinit, nu m-am dus în viaţa mea la biserică. „Ce să fac, cum m-aş putea, totuşi, mântui?” a continuat să întrebe cu ardoare tâlharul. Dacă nu poţi face astea, atunci cel puţin să-ţi faci cruce acolo unde o vei întâlni, i-a răspuns călugărul. Tâlharul i-a mulţumit pentru sfat şi a ieşit din mânăstire. După oarecare vreme, răufăcătorii de care se ascunsese în mânăstire s-au pornit  iar pe urmele lui pentru a-l pedepsi cu moartea pentru răul pe care pretindeau ei că l-ar fi făcut. Tâlharul a luat-o atunci disperat la fugă, dar văzând în drumul său o troiţă la o răscruce de drumuri, şi-a adus aminte de sfatul monahului, s-a oprit să se închine şi să-şi facă cruce. Pentru prima oară în viaţa lui. O singură cruce. Tâlharii l-au prins şi l-au ucis. Monahul din mânăstire a avut o viziune în care a zărit pe acel tâlhar, purtat de doi îngeri spre înalturile cerului. Călugărul îndrumător s-a înfuriat foarte tare. Iată, şi-a spus el, acel tâlhar şi-a făcut o singură cruce în viaţa lui şi a fost mântuit, iar eu mi-am petrecut toată viaţa la mânăstire. Atunci a luat hotărârea să mai guste şi el un pic din plăcerile vieţii şi apoi să revină la viaţa monahală. Dar dracii au pus în aşa măsură stăpânire pe sufletul lui, încât după primul păcat, monahul a făcut al doilea şi apoi al treilea şi tot aşa... Nu a mai reuşit să se smulgă din mlaştina păcatelor unde a intrat de bună voie, crezând că face doar o încercare nevinovată... A murit în chip nedemn şi a fost dus în iad spre tărâmurile scrâşnirii dinţilor, ca exemplu despre ce păţesc cei ce rătăcesc de la viaţa duhovnicească...

În aşteptarea degustării, se revine iar la asemănările şi deosebirile dintre Vechiul şi Noul Testament. O diferenţă este aceea că Vechiul Testament cu ale sale zece porunci esenţiale, este de părere unul dintre preoţi, au fost date de Dumnezeu prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos în Noul Testament. Iar Vechiul Testament se adresa unui singur popor ales de Domnul, dar Noul Testament este paşaportul mântuirii tuturor neamurilor pământului prin jertfa lui Iisus Hristos, fiul  lui Dumnezeu. Vechiul Testament este scris pe table de piatră pentru un singur popor, pentru a consfinţi un acord al robiei, dar Noul Testament este unul al libertăţii tuturor popoarelor lumii. La început, doar Israel a fost sfinţit de Iahve, dar celelalte popoare au fost lăsate în păcătoşenia idolilor  lor. Dar vine Iisus Hristos în Noul Testament ca un mediator, ca un mijlocitor între Atotputernicul său Tată şi bietul om, supus păcatelor.

Vedem cum exclusivitatea iniţială a mântuirii a dispărut, zidurile unui Ierusalim pământesc individualist şi egoist, numai şi numai al iudeilor a fost dărâmat de jertfa pe cruce a bunului şi marelui nostru domn Iisus Hristos, preschimbându-l într-un Ierusalim ceresc universal. De la moartea şi apoi Invierea lui Hristos, nu mai există diferenţă între iudei şi neamuri; toţi oamenii, indiferent de stare ori neam, sunt egali în faţa lui Dumnezeu: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi suntem una în Isus Cristos” (Galateni 3:28).
Pe vremea când se întâmplau astfel de lucruri, Imperiul roman ajunsese la apogeul puterii sale, cucerind toate popoarele din jurul Mării Mediterane, care devenise un imens lac roman, cunoscut sub sintagma de mare nostrum (marea noastră). Hotarele dintre neamurile antichităţii fuseseră desfiinţate, limbile de circulaţie erau greaca cea cultă şi latina cea juridică şi practică, care devin  timpul limbi sacre, înlocuind străvechea limbă ebraică sau aramaică în care a propovăduit cu atâta har de sus Domnul nostru Iisus Hristos, mă lămureşte preotul.

Simt acum o mare tristeţe că nu am apucat să studiez limba greacă, ci numai limba latină la Liceul din Beiuş cu temutul magistru Teodor Rif. N-am avut nici şansa să mă nasc în Oradea şi să fi locuit într-unul din cartierele de pe Splaiul Crişanei ori str.William Shakespeare în care au locuit mulţi emigranţi greci, refugiaţi în România comunistă, după ce trupele comuniste au fost înfrânte în Grecia de către trupele pro-occidentale şi să învăţ cu pruncii grecilor refugiaţi limba marilor poeţi Ghiorghois Seferis ori Odisseas Elitis. Cunosc un grec orădean care vine în mod constant la şedinţele Cenaclului literar al Baroului Bihor, dl. ing. constructor Ţindzilonis Mantheas. Am de gând să-i dau Diamonitirion-ul meu în original şi să-l rog să-l traducă integral din greceşte în româneşte.
În sfârşit, soseşte călugărul cu o tavă imensă pe care sunt înşiruite mai multe ceşti de cafea, pahare de apă, un vas cu rahat şi păhărele umplute cu ouzo, acea băutură tradiţională grecească cu a gust specific, de neuitat. Simt că niciodată nu mi-a fost mai dor de o cafea, decât aici pe Sfântul Munte Athos. Aş plăti-o cu aur, îmi vine să-i spun interlocutorului meu. Iar cafeaua este acum binevenită, aromată şi cu aburi extatici care să ducă spre filosofii profunde...  Dar de unde aur... să plătesc? Aur este aici destul, în biserica pe care am vizitat-o. Dar nu este al nostru, ci al lăcaşului de cult. Aur de multe carate adus din Rusia, care aici s-a apropiat cel mai mult de Strămtoarea Bosfor şi de Constantinopol, a doua Romă a creştinătăţii, visul secular al tuturor ţarilor Rusiei, începând cu Petru cel Mare  şi al fostei URSS. Cu toţii suntem uimiţi peste măsură de opulenţa bisericilor ridicate cu sprijinul ţarilor în Sfântul Munte, de parcă ar fi avanposturi spre  cucerirea Constantinopolului mult visat a fi smuls Turciei.    

Cucerirea celei de-a doua Rome a fost o parte a visurilor de mărire universală a ţarilor de pe malurile Nevei. În acest sens, credem că Testamentul lui Petru cel Mare (1672-1725) este cel mai relevant document posibil. Testamentul imperial  a fost descoperit de cavalerul francez d’Eon în biblioteca împărătesei Rusiei, Elisabeta Petrovna (1741-1761), fiica lui Petru cel Mare. Elaborat în 1725, testamentul a fost adus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și predat personal Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris în anul 1843, a fost citit, comentat şi răscomentat cu patimă, spaimă, în orice caz, cu deosebit interes, de multe capete încoronate din Europa, de oameni politici, diplomaţi, istorici și oameni de cultură. Având în vedere vizitele de anul acesta, 28 mai 2016, ale lui Vladimir Putin şi ale patriarhului Kirill al Rusiilor cu prilejul celebrării unui mileniu de monahism rusesc în Sfântul Munte Athos, ale evenimentului anexării Crimeii, tensiunile din această cauză cu Ucraina vecină, vedem acum şi mai bine toate implicațiile bănuite şi nebănuite ale acestui testament politic şi militar al lui Petru I  pentru actualitatea geopolitică internațională și, mai ales, în chip deosebit, pentru cea românească,  îngăduindu-ne să înțelegem acum, măcar în al 12-lea ceas, multe lucruri grave   ce se întâmplă chiar acum sub ochii noștri. În vestitul său „Testament”,  Petru cel Mare, monarhul ce a îndrăsnit să taie bărbile boierilor după moda apuseană,  vede în poporul rus poporul chemat la dominarea viitoare a Europei întregi.
(Va urma)