Pentru realizarea acestui scop el lasă cu limbă de moarte următoarele recomandări, dacă nu de-a dreptul porunci ultimative: a întreţine naţiunea rusă într-o stare de război permanent, a ţine soldatul rus în necontenit război, a nu-l lăsa să se repauseze decât pentru îmbunătăţirea finanţelor statului; a reforma armatele, a alege momentele oportune pentru atac, a face astfel ca pacea să servească războiului şi războiul păcii, în interesul măririi şi prosperităţii crescânde a Rusiei, a chema prin toate mijloacele posibile, de la popoarele instruite ale Europei, căpitani în timp de război şi savanţi în timp de pace, pentru a face să profite naţiunea rusă de foloasele celorlalte ţări, fără a face să le piardă pe ale ei proprii, a lua parte în orice ocaziune la afacerile şi certele Europei şi mai ales ale Germaniei care, fiind mai apropiată de noi, ne interesează de-a dreptul, a diviza Polonia întreţinând tulburări şi gelozii continue; a interesa pe puternici cu preţul aurului, a influenţa dietele, a le corupe spre a avea o acţiune în alegerea regilor, a numi partizani şi a-i proteja, a face să intre trupele moscovite şi a le ţine în ţări străine pînă ce va veni ocaziunea pentru ca să rămână acolo pentru totdeauna, dacă puterile vecine se opun, a le potoli momentan îmbucăţind din ţară până se va putea lua tot ce este de luat, a  lua de la Suedia cât se va putea mai mult şi a face să fim atacaţi de ea pentru a avea un pretext de a o subjuga, pentru aceasta, trebuie izolată Danemarca de Suedia şi a întreţine rivalitatea lor, a lua totdeauna pe soţiile principilor ruşi dintre principesele Germaniei, pentru a înmulţi alianţele ca familii, a apropia interesele şi a uni Germania cauzei noastre sporindu-ne influenţa, a căuta de preferinţă alianţa Engliterei pentru comerţul nostru cu o putere care are mai multă trebuinţă de noi pentru marina sa şi care poate fi mai folositoare dezvoltării marinei noastre, a da în schimb lemnul nostru şi alte produse contra aurului ei şi a stabili între neguţătorii, mateloţii lor şi ai noştri raporturi continue care să-i formeze pe ai noştri în marină şi comerţ, a se întinde neîncetat către Nord, în lungul Balticei, precum şi spre Sud, în lungul Mării Negre, a se apropia pe cât este posibil de Constantinopol şi Indii, cel ce va domni peste aceste ţinuturi va fi adevăratul suveran al lumii. Prin urmare, a provoca războaie continue atât turcului cât şi Persiei. A aşeza şantiere pe Marea Neagră, a se face stăpână din ce în ce mai mult peste această mare, precum şi peste Baltica, punct îndoit şi necesar la reuşita proiectului; a grăbi decadenţa Persiei; a pătrunde până la Golful Persic; a stabili dacă este posibil, prin Siria, vechiul comerţ al Orientului şi a înainta până la Indii, care sunt antrepozitul lumii. Odată ajunşi acolo, n-am avea nevoie de aurul Engliterei, a se căuta şi a întreţine cu grijă alianţa Austriei, a sprijini în aparenţă ideile sale de domnie suitoare asupra Germaniei şi a provoca împotriva ei şi pe sub mână gelozia prinţilor, a face să se ceară ajutoarele Rusiei de către unii, ca şi de către ceilalţi şi a impune asupra acestor ţări un fel de protecţiune care să prepare domnia viitoare, a se interesa Casa Austriei, ca să gonească pe turc din Europa, şi a neutraliza geloziile sale din timpul cuceririi Constantinopolei, provocând un război cu vechile state ale Europei, sau dându-i o porţiune din cucerire care i se va lua înapoi mai târziu,a se întruni împrejur toţi grecii dezbinaţi sau schismatici, care sunt răspândiţi în Ungaria sau Polonia, a-i centraliza, a-i sprijini şi a stabili dinainte o predominare universală printr-un fel de autoritate şi de supremaţie sacerdotală; vom avea atâţia prieteni printre fiecare din inamicii noştri, Suedia dezmembrată. Persia învinsă. Polonia subjugată. Turcia cucerită. Armatele noastre reîntrunite. Marea Neagră şi Baltica păzite de corăbiele noastre. Trebuie deocamdată a propune separat şi foarte secret Curţii din Versailles, pe urmă Curţii Vienei de a împărţi cu ele imperiul universului. Dacă una din două acceptă, ceea ce este nelipsit dacă vom flata ambiţia şi amorul lor propriu, a se servi de una pentru a sfarâma pe cealaltă, angajând cu dânsa pe rând o luptă care nu va fi îndoielnică, Rusia posedând pentru ea tot Orientul şi o mare parte a Europei. Dacă, ceea ce nu e probabil, fiecare din ele ar refuza oferta Rusiei, trebuie a le crea certuri şi a face să se ruineze una pentru alta. Atunci, profitând de un moment decisiv, Rusia ar tăbărî trupele sale concentrate mai dinainte asupra Germaniei. În acelaşi timp, două flote considerabile ar pleca una din Azov şi cealaltă din portul Arhanghelsk încărcate cu trupe asiatice, sub convoiul flotei armate ale Mării Negre, ale Balticei. Înaintând prin Mediterană şi prin Ocean, ele ar inunda Franţa de o parte şi Germania de altă parte şi aceste două ţinuturi biruite, restul Europei ar trece lesne sub noi, fără a mai da o lovitură de puşcă. Astfel se poate şi trebuie să fie supusă Evropa (subl.ns.)

Să nu ne mai mirăm atunci de greutatea aurului trimis de ţarii Rusiei în coasta Constantinopolului turcesc pentru a împodobi o catapeteasmă cum rar mai poate să existe în lumea aceasta...

 

Cântărind aurul cu sâmburi de roşcovă...

Dintr-o dată, gândindu-mă la puritatea şi caratele aurului care ridică implicit marea valoare a catapetesmei altarului bisericii pe care tocmai am văzut-o, îmi aduc aminte că grecii au fost aceia care au dat măsura valorii aurului şi altor metale prețioase prin cuvântul carat, care provine din grecescul keration, ce înseamnă sâmbure de roşcovă. Pe timpul Antichităţii, sâmburii de roşcovă, fiind uniformi şi egali din punct de vedere al greutăţii, erau folosiţi pentru cântărirea metalelor şi pietrelor preţioase. Oare de câte camioane cu sâmburi de roşcovă ar fi nevoie să se poată măsura valoarea uriaşă şi caratele cantităţii de aur utilizate la catapeteasma bisericii ruseşti? Cu ce să poleieşti catapeteasma unei biserici, dacă nu cu aur? Aurul se poate compara cu credinţa cea adevărată: este nestricăcios, chiar dacă zace în mizerii, este egal cu sine însuşi, nu se schimbă, îşi păstrează caracteristicile de bază, iar oamenii din cele mai vechi timpuri au asociat aurul cu lumina eternă, aurul este metalul simbol al veşniciei şi perfecţiunii înseşi. De aceea portul podoabelor din aur era asociat cu împăraţii lumii. Cei trei magi din Orient aduc Pruncului Iisus AUR, smirnă şi tămâie.      Magii sunt ambasadorii popoarelor din lumea întreagă veniţi să cinstească pe Mântuitor la naşterea sa. Întocmai unor ursitori care vin de la mari distanţe să  prevestescă destinul măreţ al unui prunc, unui nou născut în ziua de Crăciun,  însă ursitori cu demnităţi înalte, magii au adus daruri premoniţiale: aur ca pentru un viitor Împărat al lumii, tămâia ca pentru rangul unui nou pontifex maximus (mare preot), dar nu preot păgân ca acela al romanilor stăpânitori de la Roma, ci un alt fel de mare preot, venit pe lumea aceasta nu să fie slujit, ci să slujească el însuşi cu umilinţă, cu smerenie, spre spălarea păcatelor oamenilor. Cei trei magi au adus şi smirnă, premoniţie a morţii pe cruce, simbol înnegurat al înmormântării viitoare, substanţă materială, balsam, folosit în ritualurile de îngropăciune, pentru moartea cumplită şi jertfa mântuitoare a Domnului Iisus pentru întreaga umanitate. Aurul magilor este simbolul dumnezeirii, al gloriei, al perfecţiunii.

Nici un alt metal nu a avut un impact mai năucitor asupra omenirii decât aurul. Brahmanii indieni aveau credinţa că aurul este o lumină mineralizată”, aztecii credeau despre aur că ar fi  transpiraţia zeilor. Icoanele ortodoxe în stil bizantin prezintă de obicei un fundal aurit, ce reprezintă în chip evident şi emoţionant o răsfrângere a Duhului Sfânt şi a Luminii Cereşti revărsate înspre privitorul credincios. Într-atât a năucit minţile oamenilor acest metal, încât alchimiştii Evului Mediu trudeau să preschimbe plumbul în aur prin diferite metode abracadabrante, absurde, burleşti, realizând, fără să ştie, o superbă metaforă creştină şi cristică: aceea de a preschimba viciile oamenilor, precum ura, egoismul sau lăcomia în virtuţi precum iubirea, altruismul şi moderaţia. Plumbul este greu, otrăvitor, cu o lucire efemeră de câteva minute, atunci când este zgârâiat şi cu unghia. Aurul este însă  moale, blând, mângâietor, strălucitor, cu lucire eternă. În doctrina Vedelor, aurul este nemurirea personificată. Să nu ne mai mirăm că în India, dar şi în China, în decursul mileniilor s-au pregătit complicate şi secrete elixiruri de nemurire pe bază de aur. Pe pământurile Lumii Noi, aceea care a umplut vistieria Spaniei cu mult aur, în concepţia băştinaşilor azteci, aurul nu era decât "pielea cea nouă a pământului" de la începutul  anotimpului ploios, un simbol al reînnoirii periodice a lumii, iar preoţii vârau în gurile persoanelor sacrificate frunze de coca, dar şi bucăţele de aur şi argint. Revenind mai aproape de ţinuturile noastre, în Orientul Mijlociu, în Vechiul Testament, Abraham era un personaj deosebit de bogat, care deţinea mari cantităţi de aur şi argint, idolii Vechiului Testament erau confecţionaţi din aur, vechii iudei în aşteptarea lui Moise plecat pe Munte spre a prelua Tablele Legii se grăbesc să adune podoabele femeilor, să le topească şi să ridice un viţel de aur ca idol, iar în Noul Testament, după cum am mai scris, aurul se regăseşte între darurile oferite Pruncului Iisus, de către enigmaticii magi care-l socotesc pe micuţul fiu al Mariei un mare rege. La vechii greci al căror tărâm străbatem acum, aurul evoca în primul rând pe zeul soarelui, Helios, alături de toate beneficiile aduse de astrul zilei: lumină, căldură, bogăţie, fecunditate, dragoste, dăruire, lăcaş al luminii, cunoaştere, iar Apolo, zeul frumuseţii şi al  artelor, cel căruia i s-a ridicat o mare statuie chiar pe vârful Athonului, purta veşminte  strălucitoare şi arme din aur. În Europa, druizii, preoţii vechilor celţi, tăiau râvnitul vâsc veşnic verde, din stejar, cu o seceră de aur. Dar şi tatăl meu a fost miner la minele de aur de la  Gura Barza şi-mi place să cred că o infimă parte din aurul Băncii Naţionale a României a fost adus la suprafaţă prin truda părintelui meu…

 

 

Dezmierdat de o mâţă athonită

În timp stam de vorbă împătimiţi şi ne beam cafelele aburinde, am observat cu toţii o pisică athonită care se învârtea în jurul nostru şi preumblându-se printre picioarele noastre şi ale scaunelor pe care stăteam.

Dintr-o dată, m-am trezit cu mâţa în braţe în corul de uimire generală al confraţilor pelerini. De ce m-o fi ales pisica schitului rusesc tocmai pe mine? Eşti un om bun, a ţinut să mă asigure un preot tânăr. Ba, mai degrabă, sunt cel mai păcătos dintre voi toţi, iar pisica mi-a sărit în braţe să ia asupra ei toate păcatele cu care am venit încărcat în Sfântul Munte, zic eu. Şi am mângiat pisica pe cap şi de-a lungul spinării, cu o recunoştinţă sinceră. În clipele acelea, mi-am adus aminte de mama, ierta-o-ar bunul Dumnezeu, care a observat că îmi place să dorm cu mâţa noastră din gospodărie de la Şebiş. „Dacă-ţi plac mâţele, au să-ţi placă şi muierile” a decretat sentenţios mama. Cel mai mult îmi plăcea atunci când mâţa începea să toarcă ghemuită la pieptul meu firav de prunc. Era ca un soi de somnifer care nu dădea greş niciodată: adormeam imediat după  torsul pisicii. Acea vibraţie profundă scoasă parcă din gâtul pisicii, sonoră, subtilă, caldă, ritmată mă calma imediat. Uneori torsul mâţei era precedat de o scoatere a gheruţelor cu care ea mă înţepa cu dulceaţă în capul pieptului.

Era ca un avertisment: dacă încerci să mă baţi, te zgârâi! Iată, au trecut zeci şi zeci de ani de pe vremea copilăriei, de când nu mi s-a mai cuibărit o pisică în braţe! Iar lucrul ăsta minunat s-a întâmplat tocmai aici la Sfântul Munte! Mă simt de-a dreptul emoţionat, mă inundă brusc amintirile copilăriei petrecute pe malurile Crişului Pietros. În familiile din sat erau nelipsite pisicile spre groaza tăcută a şoarecilor...  Dar acum, mai nou, se vorbeşte despre faptul că medicii au observat că în familiile unde sunt pisici, atmosfera este mai senină şi că bolile sunt mai rare, că aceste animale de companie ar dărui stăpânilor lor dragoste şi sănătate. În satul meu se ştia, de pildă, că mâţele se aşează pe locul dureros al stăpânului şi că durerea se mai potoleşte, omul se simte mai bine. Psihoterapeuţii  de azi cred că pisicile reduc stările de angoasă, că stabilizează tensiunea arterială, că prezenţa lor ar reduce riscul de infarct al stăpânilor, ba chiar că ar îmbunătăţi memoria. A apărut chiar o ramură specială a medicinei, felinoterapia, pentru prevenirea sau chiar vindecarea unor maladii prin intermediul contactului cu pisicile cele enigmatice.

Suntem pe un tărâm al Antichităţii şi se crede că incredibilele metode ale felinoterapiei erau cunoscute încă de pe atunci, iar astăzi au început să se aplice din nou, mai ales în convalescenţă şi recuperare. Conform unei teorii medicale, torsul ar fi sursa acţiunii terapeutice a pisicilor..

S-a demonstrat, de pildă, că pisicile negre sunt capabile să absoarbă foarte multă energie negativă…

De ce oare şturlubatica pisică athonită de la bogata biserică rusească m-a ales numai pe mine din tot grupul de pelerini. Ce o fi însemnând asta? De ce eu şi nu altul? Pentru că sunt cel mai păcătos din tot corpul expediţionar? Nu mai am vreme să întreb şi nici să mi se mai răspundă la această întrebare. Călugărul îndrumător se ridică primul de la masă, semn că trebuie să ridicăm şi noi ancora şi să pornim din nou cu toate pânzele sus spre un alt liman al regăsirii noastre sufleteşti…