Vom participa, pentru prima oară în viaţă,  la  o slujbă oficiată chiar pe Muntele Athos,  acropola ortodoxiei mondiale, fapt ce generează între noi emoţie, dar şi aprinse discuţii, dacă slujba ar avea o mai mare însemnătate decât slujbele din bisericile de acasă…  Aici vom trăi o liturghie bizantină, unde va fi pomenit numele înaltului patriarh de Constantinopol… Ce liturghii măreţe se vor fi oficiat cândva pe malurile Bosforului!...

 

Am aflat de la un tânăr preot din grup că ruşii au trecut la ortodoxie numai după ce cneazul Vladimir al Kievului a fost impresionat până la lacrimi de liturghia  oficiată în marea biserică  Sfânta Sofia din Constantinopol. Înainte vreme, cneaghina Olga s-a convertit la creştinism şi s-a botezat la Constantinopol în anul 957. Cneazul Sviatoslav al ruşilor a mai avut un fiu, pe nume Vladimir, care a cârmuit Kievul între anii 980-1015. El a creat şi primul cod civil al Rusiei kievene. Cneazul a dorit să afle care dintre religiile lumii este cea adevărată. Pentru a afla, el a trimis o delegaţie de dregători la o comunitate musulmană  situată pe marele fluviu Volga. La întoarcere, dregătorii l-au informat peVladimir că lor li s-a părut că acei oameni erau parcă posedaţi de demoni. Atunci, Vladimir i-a trimis în Apus, în Germania şi la Roma. Biserica Romei li s-a părut mai aproape de suflete, dar lipsită de frumuseţe. În cele din urmă, dregătorii kieveni  au vizitat Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. După ce au asistat la liturghia din Catedrala Sfânta Sofia, impresiile lor au fost covârşitoare, scriind  stăpânului de la Kiev următoarele: „Nu mai ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ, dar cu siguranţ, nu este frumuseţe mai mare în lume… Acolo Dumnezeu este între oameni”.

Cu toate acestea, numai cu greutate,Vladimir s-a decis să accepte creştinismul, pentru că sufletul său, rămas încă  barbar şi nesupus, îl îndemna să fie egalul basileilor din Bizanţ, nu de supus al acestora. Prin urmare, imprevizibilul cneaz a şi atacat posesiunile bizantine din Cherson, promiţând că, dacă oraşul se va preda, el se va creştina. Oraşul nu s-a predat, a fost luat  manu militari (prin forţa armelor), astfel încât Vladimir  dictează condiţii aspre împăratului bizantin, căruia îi cere sora de soţie. „Dacă nu mi-o daţi pe Ana, voi cuceri şi Constantinopolul”,  a mai ameninţat păgânul  cneaz. Cu deosebită tactică diplomatică, basileul îi răspunde barbarului din pădurile îngheţate de lângă Volga: „Este umilitor ca sora noastră creştină să se căsătorească cu un păgân. Creştinează-te şi o vei avea de soţie”. Vladimir a acceptat, convins mai degrabă de faptul că a orbit pe neaşteptate. Preoţii creştini l-au convins pe Vladimir că, dacă se va creştina, vederea îi va reveni. Legenda spune că înainte de botez lui Vladimir i-a revenit vederea.

Numai în astfel de împrejurări, cneazul Vladimir s-a botezat în anul 988 şi s-a căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, Ana. Dar de acum înainte, Vladimir era convins că trebuie să-şi creştineze şi norodul. A adus preoţi şi un mitropolit numit de Patriarhul Constantinopolului, moaşte de sfinţi şi icoane la Kievul cel îndepărtat. Botezul lui din anul 988 este cunoscut ca fiind momentul de începere a creştinării puternicei Rusii. Se spune că au avut loc   botezuri în masă pe malurile apelor, s-a pus deoparte chiar şi un buget din vistierie pentru Biserică. Zeul cel mai popular la populatiile slave era Perun, considerat  drept stăpân al întregii lumi şi asociat tunetului şi fulgerului. Când creştinismul s-a răspândit printre popoarele păgâne, zeul Perun a fost înlocuit cu profetul Ilie, străbătând cerul într-un car de foc.  S-a amintit în cronici că într-o ultimă ceremonie fastuoasă, idolului Perun i s-a dat foc şi a fost aruncat într-o prăpastie de lângă Kiev. Dar roadele adânci ale convertirii lui Vladimir au fost acele adoptări ale principiilor moralei creştine. Vladimir este considerat ca fiind cel dintâi  organizator al celui mai important serviciu de asistenţă socială din întregul Ev Mediu. Când erau ceremonii la curte în Kiev, Vladimir împărţea hrană săracilor şi bolnavilor, iar obiceiul său a fost preluat de toţi urmaşii săi la tron din dinastia Rurikizilor.

Codul Civil al lui Vladimir a fost influenţat de principii bizantine şi creştine. Era un cod ce avea la bază mila, iertarea şi refacerea omului căzut. Pedeapsa cu moartea, tortura şi mutilarea - aplicate pe scară largă în Bizanţ - erau strict interzise.

Un binecuvântat  fiu al lui Vladimir, Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), a poruncit traducerea Scripturii în limbile şi dialectele popoarelor slave şi a ctitorit în Kiev biserici şi mănăstiri: Biserica Poarta de Aur, Biserica Sfânta Irina, Biserica Sfântul Gheorghe şi Catedrala Sfânta Sofia. Prima mănăstire a fost Lavra Pecerska (Mănăstirea Peşterilor).

L-am rugat pe un preot să-mi explice, înainte de a merge la slujbă, cum a ajuns Sfânta Liturghie în forma cunoscută azi de către noi, credincioşii de rând. E o poveste lungă, mi s-a răspuns.

În primul rând, aud aici pe Sfântul Munte că Sfânta Liturghie a fost întemeiatã chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când „a luat pâinea şi, binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor săi, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei. 26, 26-28). Sfinţii evanghelişti Marcu şi Luca, precum şi Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: „Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (Marcu, 14, 22-24; Luca, 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

 

Aici, la Muntele Athos, nu suntem departe de  strălucirea de altădată a Constantinopolului, iar ritul bizantin împreună cu cel latin, sunt rituri împărăteşti, alcătuite şi perfecţionate la curţile împăraţilor romani din Răsărit şi Apus, de aceea liturghia bizantină, având un fast şi o trăire deosebită, au cucerit pe dregătorii  cneazului Vladimir al Kievului.

Sfânta Liturghie, îmi explică preotul, este o anamneză, adică o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, începând de la creaţie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Se impune însă a pomeni că la începutul creştinismului, după minunea pogorârii Duhului Sfânt, primii creştini, urmând porunca Mântuitorului, stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni ,adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieţii Bisericii, Taina de actualizare a minunatei lucrări mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El.

Mai aflu de la învăţătorul meu întru cele sfinte, că primii creştini, care aveau o puternică constiinţă a împreunei slujiri, se adunau în locaşul bisericii înainte de sosirea clerului. De asemenea, mai aflu cu uimire că acela ce, fără un motiv serios, nu lua parte trei duminici la rând la Sfânta Liturghie, era înlăturat din Biserică, ca unul ce se separă singur de unitatea organică a Trupului lui Hristos ce se descoperă în această slujbă.

Ritul bizantin, pornit în prinicipal de la Constantinopol, nu departe de locul unde tăifăsuim, este ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe, ca o expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, dar forma originară a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Primele trei secole au fost dominante de riturile liturgice specifice principalelor centre creştine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma), începând cu sec. IV d.H., odată cu creşterea importanţei Constantinopolului, s-a conturat şi s-a impus definitiv  ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin. Ritul bizantin a devenit astfel, în vreme, ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe. Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Sfântul Vasile cel Mare (379), arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog şi respectat păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a fost adoptată şi la Constantinopol. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii este confirmată de numeroase mărturii. La sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V d.H. a ajuns arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în tradiţie antiohiană, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii stricte la contemporanii, istoricii, biografii şi panegeriştii acestui Sfânt cu privire la alcătuirea în această formă a Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat de-a lungul timpului că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, aparţin, fără nici o îndoială, Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o tradiţie mai veche, le îmbogăţeşte şi particularizează cu propriile sale cuvinte.

Până în secolul al X-lea, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujită în mod curent în Biserica Ortodoxă, fapt dovedit de aşezarea ei în vechile şi valoroasele manuscrise...

Aşteptăm cu emoţie clipa când vom fi chemaţi la slujba de noapte. Liturghia ne uneşte pe noi toţi în slujirea lui Dumnezeu, noi, mirenii cei nevrednici, alături de sfinţii părinţi. Am venit din Oradea, de la o atât de mare distanţă până în creierii sau până în tinda Sfântului Munte, până în tinda sfintei biserici, unde vom intra nu peste mult timp. Acolo, la slujba atât de aşteptată, vor alterna dialogurile dintre preoţii noştri şi credincioşi, un  dialog deosebit, unic pe lume, în care preotul îl reprezintă pe Hristos, cu rugăciunile în care preotul devine purtătorul de cuvânt al comunităţii în faţa lui Dumnezeu, iar noi, credincioşii, întărind, după puterile noastre şi credinţa noastră puţină, cererile de  ajutor prin răspunsul românesc  Doamne, miluieşte şi nu prin răspunsul auzit până acum aici de Kyrie eleison şi exprimându-ne  totala adeziune prin cuvântul românesc Amin...  Simţim cum în mod inefabil şi tainici, parcă o bucăţică de Românie renaşte aici sub magia sfintelor cuvinte...

 

Întregul Munte Athos este pregătit parcă de întâlnirea cu Bunul Dumnezeu, iar briza blândă a Egeii parcă este răsuflarea Celui care se apropie de noi, dar sufletele noastre însetate de credinţă sunt pregătite pentru  aşteptarea Lui...

(Va urma)