Ca şi cum ar respecta cu cea mai mare stricteţe spusele Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află, Evanghelia după Matei, cap. 7, versetul 14), călugării pe care i-am văzut în capitala Kareya şi prin mânăstiri sunt subţiri ca nişte nuiele. 

Abia în comparaţie cu ei, acum îmi dau seama cât sunt de mătăhălos şi de greoi  şi mă încearcă un amarnic sentiment de ruşine. Şi a trebuit să traversez jumătate din sfântul Munte Athos ca să realizez acest lucru abia acum, după mai multe întâlniri cu pâlcuri de călugări sosiţi în capitala Kareya de peste tot! Agili, subţiriatici, cu pas vioi, dar mereu tăcuţi, strecurându-se pe lângă ziduri sau magazine cu cuvioşie, ca şi cum ar vrea să nu supere pe nimeni, ei merită cunoscuta denominaţiune de îngerii negri. Suntem şi noi îmbrăcaţi în straie negre, dar nu arătăm ca şi monahii atoniţi. Îmi pun în gând ca la viitorul meu pelerinaj la Sfântul Munte să debarc în portul (arsanaua) Daphne, având o cu totul altă înfăţişare. Să nu contrastez de la o poştă cu schivnicii şi nevoitorii de aici şi care se roagă necontenit pentru noi, pentru România, greu pusă la încercare, dar şi pentru toată lumea. Cu astfel de gânduri şi făgăduinţi proprii, îl  aud pe părintele îndrumător că ne duce la Mânăstirea Cutlumuş, unde vom încerca o... surpriză.  Ce fel de surpriză? Deocamdată nu aflăm nimic. Şi nici   nu mai suntem în microbuz, să mai poată citi vreun preot tânăr din cartea  monahului Pimen Vlad. În drum spre  lăcaşul pomenit, părintele nostru ne povesteşte că cea mai apropiată mânăstire de capitala Kareya este mânăstirea Cutlumuş (Koutloumousiu), supranumită Lavra Ţărilor Române. Deci, asta este surpriza! Vom afla de îndată şi de ce a fost denumită aşa. Mânăstirea Cutlumuş   se află la mai puţin de un sfert de oră de mers de la Biserica Protaton de lângă  Sfânta Chinotită - Parlamentul Sfântului Munte.

Aflăm de la părintele nostru că este a şasea mânăstire în ordinea ierarhică athonită, după Marea Lavă, Vatopedu, Iviru, Hilandaru şi Dionisiu. Ea s-a ctitorit sub hramul Schimbării la faţă a Mântuitorului, iar ceremonia de hram  are loc pe 6/19 august. Numele lăcaşului datează din secolele X –XI şi este destul de controversat. Unii sunt de părere că ar proveni de la un întemeietor arab convertit pe nume Koutloumous. Acest nume ar data încă din secolele X-XI. Unii spun că el vine de la  întemeietorul arab convertit la ortodoxie ( Kotloumous), alții că denumirea s-ar traduce "sfântul care a venit din Etiopia", iar alţii consideră că ar însemna  chiar "Hristos Mântuitorul", dar într-un vechi dialect arab, adica Cel Căruia îi este închinată mânăstirea. Surpriza despre care v-am vorbit, ne spune părintele din Bihor, este că această mânăstire a fost zidită cu ajutorul multor domni români. Începem cu domnitorii Nicolae Alexandru Basarab  şi Vlaicu Vladislav din Ţara Românească. Intrăm acum cu un alt sentiment în mânăstire. Cu acela că ne-ar aparţine cumva, chiar dacă este grecească. Aflăm  aici că o primă atestare documentară datează încă din 1169 , iar primele ajutoare se pare că au ajuns aici pe vremea voievodului muntean Nicolae Alexandru Basarab (1352- 1364). Mănăstirea fiind jefuită, a fost nevoie din nou de ajutorul masiv şi creştinesc  al domnilor români Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân şi Vintilă Vod pentru ca mânăstirea să poată  ajunge în stare de întrebuinţare. În ce ne priveşte pe noi, românii, este de reţinut faptul că aici s-a nevoit fostul stareţ şi mitropolit Hariton (l372- 1380), al Ungro-Vlahiei care a refăcut lăcaşul de cult cu ajutorul lui Vlaicu Vodă, domn al Ţării Româneşti între 1364-1374.

Stareţul Hariton s-a trudit atât de mult în propăşirea sfântului lăcaş, încat în anul 1394 acesta era cunoscut drept "Mânăstirea lui Hariton". De ce? Aflăm aici, spre lauda noastră, a românilor, că stareţul Hariton a călătorit de cel puţin şapte ori până în Ţara Românească, dar nu s-a întors de aici cu mâna goală. El a obţinut   ajutoarele făgăduite de Vlaicu Vodă şi onorate la timp. Singura condiţie impusă de către voievodul nostru a fost aceea ca monahilor români de aici să li se permită să ducă o viaţă de sine stătătoare. Stareţul Hariton a încercat sa îl convingă însă pe voievod asupra importanţei vieţii de obşte, dar domnul nostru a rămas neînduplecat. Stareţul Hariton a obţinut permisiunea ca stareţul Mânăstirii Cutlumuş sa fie întotdeauna ales dintre călugarii greci ce duceau viaţa de obşte. S-au păstrat şi cuvintele sale către cei care-i vor urma la conducerea mânăstirii: "Pe cine va alege Dumnezeu să fie mitropolit în Ţara Ungro-Vlahiei, să fie ctitor al Mânăstirii Cutlumuş şi să o ajute cu zel ca şi noi, iar mânăstirea să fie datoare a-l scrie la Sfânta Proscomidie ca ctitor."

Alte învăţături ale lui Neagoe Basarab către alţi fii 

A urmat însă furtuna politico-militară a timpurilor şi a vitregiile secolelor. Cu invaziile şi atacurile păgânilor care au jefuit şi ditrus lăcaşul de cult. Majoritatea monahilor a fost silită să ia drumul amar al pribegiei. Cu speranţa în suflete s-au îndreptat iar spre nord-est, spre  Muntenia şi Moldova pentru a strânge fonduri pentru refacerea mânăstirii şi a portului ei. Din nou domnii români au desfăcut baierele pungii pentru continuarea ortodoxei credinţe în Sfântul Munte. Între binefăcătorii Cutlumuşului s-au adăugat, rând pe rând, Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă.

Domnitorul nu ne-a lăsat doar prima mare operă literară  „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, numită de B. P. Hasdeu  „falnic monument de literatură, politică, filozofie şi elocinţă la străbunicii noştri”, scrisă în spiritul Renaşterii, o carte de învăţătură, un manual de educaţie politică şi diplomatic, un testament pentru urmaşi, cuprinzând sfaturi înţelepte. Domnul Ţării Româneşti ne-a dat aici pe Sfântul Munte Athos o operă de înaltă  morală, de creştinism adevărat, de milosârdie, de ajutorare frăţească a monahilor athoniţi şi nu numai. El a fost domn al Munteniei între anii 1512- 1521. A fost înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Arges, ctitoria sa, iar  cei care se duc acolo pot citi pe piatra sa următoarele:  „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie dupa noi, sa păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat”.

Conicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon”, patriarhul Constantinopolului, spune despre domnitorul Neagoe Basarab: „Ce vom spune despre lucrurile şi mânăstirile pe care le-au miluit?... Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”. Milostivul domn a făcut donaţii nu numai mânăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, ci şi celor din  Muntele Sinai, din Ierusalim, din Ţara Românească. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor. Canonizarea sa a fost hotărâtă în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina ă şi a Sfântului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemnă a canonizarii a avut loc la Bucureşti, de praznicul Sfantului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie 2008. Sfântul Neagoe Basarab este pomenit de toată biserica noastră pe data de  26 septembrie. La Mânăstirea Cutlumuş, aflăm cu mare bucurie şi mândrie că domnitorul  Neagoe Basarab  a ridicat aici Biserica Sfântului Nicolae, chilii, trapeza (sala de mese), pivniţa, brutăria, bucătaria, hambarul, bolniţa, arhondaricul (sala pentru primirea oaspeţilor) şi alte construcții, a acoperit biserica cu tablă de plumb şi i-a pus şi geamuri, a construit portul întărit cu zid şi a numit Cutlumuşul „Lavra cea Mare a  Ţării Româneşti”. Mai târziu, Elisabeta Movilă şi Gavriil Movilă, urmaţi de domnitorul Matei Basarab, au ajutat la repararea picturii bisericii şi au reconfirmat închinarea către  athonitul Cultumuş a Mânăstirii Clocociov din judeţul Olt. Aflăm apoi că şi domnitorii fanarioţi, precum Alexandru Ipsilanti, Vodă Caragea, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzi şi-au legat numele şi pomenirea creştinească de mânăstirea  Cutlumuş. O ultimă şi consistentă danie românească către această mânăstire   vine din partea unei moşierese, pe nume Marghioala Procopie Canusi, cu ajutorul căreia mânăstirea cea mai apropiată de Sfânta Chinotită s-a putut reface după ce a suferit un puternic incendiu în anul 1870. Arhiva mânăstirii mai consemnează faptul că în anul 1766  s-a nevoit aici ca simplu şi smerit monah sub numele de călugăr Matei, viitor şi vrednic patriarh al Alexandriei. El nu a uitat locul de călugărire şi a înzestrat mânăstirea cu multe danii. În Mânăstirea Cutlumuş găsim multe icoane şi obiecte de cult de o nespusă frumuseţe, dar şi o impozantă bibliotecă spre a astâmpăra nesaţul cititorilor monahi vieţuitori aici. Şi în Cutlumuş ne închinăm în faţa unor vestite icoane a Maicii domnului, Înalta Protectoare a Muntelui cel Sfânt. Ele se numesc „Mijlocitoarea” şi „Păzitoarea de rele”, ambele făcătoare de minuni. Iar în paraclisul mânăstirii se mai află o  icoană a Maicii Domnului denumită Phovera Prostasia („Tare Apăratoare”), provenind din secolul al XIII-lea, o icoană despre care aflăm că apără de foc şi de frică. Apără de foc, pentru că este singurul obiect rămas în urma unui incendiu ce a distrus complet un schit al mânăstirii din Insula Creta. Această icoană a fost adusă apoi în Sfântul Munte Athos, la Mânăstirea Cutlumuş, unde a săvârşit nenumărate minuni.  În timpul unui incendiu petrecut în pădurile mânăstirii, călugarii au luat icoana şi au mers, cu rugăciune, spre pădurea ce ardea. Cerul s-a înnorat, a început să plouă şi focul a fost stins. Icoana Maicii Domnului „Păzitoarea de rele” se afla pe catapeteasma capelei mânăstirii. Icoana este dusă, în procesiune, la Biserica Protaton, o dată pe an, în Marţea cea  Luminată . Iar icoana cea vestită Axion Estin, păstrată în Biserica Protaton, este dusă în procesiune, de către călugării care întorc vizita, după o zi. În sfintele  racle de aici se păstrează vestite moaşte de la mai mulţi sfinţi: capul Sfântului Haralambie, piciorul Sfintei Ana, capul Sfântului Alipie Stâlpnicul, precum şi  mâna stângă a Sfântului Grigore Teologul, toate fiind donate  de către împăratul bizantin Alexie Comnenul. Dar cea mai valoroasă comoară a Marii Lavre a Ţărilor Române este un fragment din Sfanta Cruce pe care a fost pironit  Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ies din mânăstire cu un sentiment de plinătate sufletească. Marea Lavră a nimicit din rădăcină micile mele patimi omeneşti care mi se par destul de însemnate dincolo de fruntariile Sfântului Munte Athos… Surpriza despre care ne-a vorbit părintele îndrumător a fost totală. Pentru că aici, la depărtare de zeci de ani de la vremea lecţiilor de literatură predate cu râvnă la Liceul din Beiuş de marele meu profesor Milan Martinov  (despre „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”), am aflat că domnitorul nostru, canonizat  după 1989, a ţinut să ne facă cunoscute alte  învăţături, cu mult mai înalte, cu ajutorul cărora să câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu. Aici, departe de România şi oarecum  rătăciţi pe tărâmul stâncos al Athosului, ne-am regăsit dintr-o dată sub streaşina mânăstirii sale denumite Marea Lavră a Ţării Româneşti şi am devenit cu toţii fiii sufleteşti ai Sfântului nostru Neagoe Basarab… Iar cu învăţăturile sale de milosârdie creştinească ne vom întoarce acasă să le facem cunoscute compatrioţilor noştri…