Ajuns cu bine în sihăstria Colciu din Muntele Athos, unde urmează să ne odihnim o ţâră înainte de a ne duce la slujba miezonopticii, încerc să-mi adun gândurile. Născut în plină epocă  post-stalinistă (1956) am fost învăţat la şcoală că religia este un opium pentru popor, după cum glăsuit-a, nu Zarathustra lui Nietzche, ci Marx şi Engels.

Şansa mea, inclusiv a celor născuţi la ţară, a fost însă aceea că învăţătura de la şcoală nu se potrivea deloc cu cea de-acasă şi din sat. Pojghiţa aceea subţire de ateism a unei lumi fără Dumnezeu se topea de îndată ce intram în sat şi mă întâmpina troiţa de lemn din faţa cimitirului şi a vechii biserici. Visul constant al mamei mele a fost acela de a deveni preot în sat. Pentru o ţărancă credincioasă, cum a fost Tiţa Sicului Ghiurchii lui Costan din Şebiş, suprema demnitate la care putea să ajungă fiul ei mai mic, Paşcu, era aceea de preot. Nu am putut, din păcate, să îndeplinesc visul mamei mele. M-a acaparat poezia, romantismul pur, viaţa boemă, libertatea, dar şi tirania acceptată a cuvântului bine ales, numit vers, a cuvintelor care, întocmai unui roi de albine, zboară mereu în căutarea unui stup (Sonet). Această închipuire a crescut şi mai mult după ce mi-au fost publicate primele poezii în revista şcolară „Pagini de ucenicie” a străvechiului liceu din Beiuş. Acum, când mă mai aventurez la Beiuş pe drumul ruşinii constructorilor şi mă prinde acolo dumineca, mă duc la biserica aflată peste drum de liceu şi acolo mă gândesc cu groază cum de s-a întâmplat de nu am păşit în sfântul lăcaş în răstimpul celor patru ani de zile cât am fost elev. Probabil că, dacă aş fi făcut-o, nu aş mai fi fost premiant şi olimpic: aş fi fost taxat imediat un obscurantist şi pus la stâlpul infamiei în careu, la şcoală, fiind dat ca exemplu negativ! Şi, totuşi, în primul an, în clasa a IX-a, fiind navetist, pe când  urcam scările spre sala clasei de umanişti de deasupra sălii de sport, nu uitam să-mi fac cruce în faţa unei statui a Sfintei Fecioare adăpostite într-o nişă din perete, rămasă acolo de pe vremea întemeietorului vlădica Samuil Vulcan, prin nu ştiu ce minune! Iar la examene îmi făceam cruce cu limba-n gură în faţa teribililor examinatori, după sfatul tainic al mamei mele…  Ce mi s-a întâmplat mie cred că s-a întâmplat şi multor altora: venirea comunismului nu a reuşit să distrugă sămânţa credinţei sădită adânc în suflete de părinţii noştri, în special de mamele noastre…  Una din cele mai mari surprize din viaţa mea a fost aceea când în primul an de facultate, în noaptea de Paşti, un coleg mai în vârstă, pe nume Iosif Cibia dintr-un sat de pe lângă Deva, m-a trezit să mă duc cu el la slujba de Înviere… Culmea! El era chiar membru de partid, venit din producţie şi reuşit la facultate după mai multe încercări. Nu am mai stat pe gânduri. M-am îmbrăcat în linişte să nu-i trezesc pe ceilalţi colegi din cameră şi am plecat cu el  pe strada Bisericii Ortodoxe, aflată la întretăierea cu strada Avram Iancu, unde era situat căminul nostru studenţesc. La bisericuţa aceea s-a întâmplat altă minune: i-am recunoscut pe câţiva dintre profesorii noştri… Ne-am făcut că nu-i vedem, după cum ei s-au prefăcut că nu ne văd…  Lumina aceea nepământeană a luminilor aprinse topea orice  intenţie ori gând rău, cântarea divină care cutremura întreaga bisericuţă ne umezea ochii uscaţi de atâta citit economie politică socialistă, drept cooperatist şi socialism ştiinţific…  Doctrina comunistă nu a pornit din sânul poporului român, funciarmente credicios, temător de Dumnezeu şi tradiţionalist, ci a fost o marfă de import, mai greu de digerat de conducătorii noştri, care, însă, de dragul puterii, căzute peste ei din senin, au acceptat să devină  peste noapte materialişti şi ateişti nevoie mare. Însă la nivelul maselor populare, să mă exprim aşa, comunismul nu a prins. Ceea ce nu a reuşit însă comunismul este pe cale de a birui acum libera societate de consum de azi, globalismul egalitarist, epoca new age, iar la noi în ţară, capitalismul sălbatic, care a înlocuit icoanele sfinţilor de altădată  cu icoanele banilor. Europa s-a înălţat pe trei mari stâlpi: cultura greacă, dreptul roman şi credinţa creştină, Europa s-a clădit precum o casă solidă pe cele trei binecuvântate stânci ale Atenei, Romei şi Ierusalimului. Acum Europa este în pericol de a pierde piciorul credinţei creştine. În anul 2011, am efectuat o vizită alături de mai mulţi primari din zona Beiuşului în Munţii Alpi. Un schimb de experienţă, ca să zic aşa, iniţiat de dl. Viorel Lascu, pentru promovarea turismului montan. Am fost foarte impresionat de înălţimea Alpilor, de bunătatea brânzei care se făcea în faţa noastră,  de fineţea vinului franţuzesc, dar profund decepţionat de puţinătatea creştinilor veniţi la slujbă (la  messe) în  biserica catolică din sat. Am vorbit după slujbă cu preotul, un bătrân venerabil. Acesta mi-a spus că  trebuie să facă slujba în mod itinerant, în fiecare duminică, la fiecare din cele opt bisericuţe pe care le are risipite prin cotloanele Alpilor.  De ce?- l-am întrebat. Unde sunt preoţii tineri? Bătrânul a dat din umeri decepţionat. Pentru că Papa persistă în tradiţia celibatului, iar tinerii francezi nu au aplecare spre  a urma  calea sfântă a preoţiei, nu vor să urce via dolorosa a slujirii lui Dumnezeu,  cale  dificilă, plină de privaţiuni şi renunţări, pe care o presupune orice viaţă de preot veritabil. Iar Franţa are unul din cele mai mari procente din lume de atei. Iar musulmanii au venit peste noi şi se înmulţesc fără măsură, răspândind, volens-nolens, credinţa islamică

Bătrânul preot francez din Munţii Alpi avea mare dreptate. După ultimele sondaje, Europa de Vest este regiunea cu cel mai mare procent de atei din lume. Aici credincioșii reprezinta numai 43% din populaţie, aproape la fel ca în Oceania (44%). Iar Franța, țară laică prin constituție, se încadrează în medie, cu numai 40% dintre subiecți declarându-se religioși. Şi restul de 60% ce credinţă împărtăşesc? A ateismului? Situația este aproape identică şi Marea Britanie, Spania, Germania, Olanda sau Suedia, unde numărul ateilor este covârșitor.  Mi-am adus aminte de toate aceste întâmplări înainte de ne pregăti de slujba de la miezul nopţii… Ce  emoţionant!  În timp ce noaptea se înstăpâneşte şi ai impresia că restul lumii doarme, o mică ceată de monahi, parcă porniţi în expediţia de re-cucerire  a omenirii  înspre Împărăţia lui Dumnezeu, se pregăteşte să se roage pentru păcatele tuturor… Unul bate toaca, bătăi care amintesc, după spusele sfântului Grigore Palama, loviturile date cu ciocanul în piroanele care au ţintuit mâinile şi picioarele Mântuitorului pe cruce, iar la aceste bătăi răspunde cadenţa bărbătească, anahoretă şi disciplinată a atâtor mii de saboţi în liniştea Muntelui Athos ai părinţilor care se duc să îngenuncheze şi să se umilească, tocmai pentru a birui precum a făcut-o Hristos în alte timpuri trecute, dar care aici renasc în fiecare seară şi noapte, pregătind naşterea soarelui de dimineaţă pentru încă o zi a umanităţii…  Iar Marea Egee se aude jos, jos, ca într-o prăpastie, peste care călugării întind punţi pentru biete sufletele noastre. Aici, în Muntele Athos, se contrazice celebra pildă a seminţelor care cad peste stânci şi nu mai rodesc. Aici, în Sfântul Munte, seminţele cad peste  creste şi tăpşane de piatră, dar nu se usucă, ci rodesc, îşi împlântă rădăcinile în stânca goală, sfărâmând-o, prefăcând-o cu fiecare clip ce trece în cel mai mănos cernoziom, dând parcă un strălucit exemplu al paradoxului creştin, atât de drag neobositului spirit uman de aici ori de aiurea.  Din seminţele căzute din înalturi se înalţă chilii, schituri, biserici şi mânăstiri, ca într-o minune văzute cu propriii ochi, iar din aceste cuvinte răsar alte cuvinte, cum dintr-un bob de grâu ies mai multe boabe înnobilate în spicele peste care suflă blândul vânt al slavei dumnezeieşti…  Pe ferestruicile mici ca nişte guri ale acestor păsări de piatră vin spre pelerini cântări nemaiauzite în alte părţi precum: Axion estin, axion estin şi Kyrie eleison, kyrie eleison şi abia acum în aceste clipe îmi aduc aminte că atunci când ereticul (pentru catolici) Jan Hus este condamnat de catre Consiliu şi ars pe rug la 6 iulie 1415 acesta a cântat sfâşietor Kyrie eleison, kyrie eleison…, (Doamne miluieşte), fără a fi un grec ortodox, ci ca un ultim omagiu adus limbii în care au fost scrise Epistolele Sfântului Pavel, cel care a propovădit cuvântul lui Hristos şi altor Neamuri şi Popoare, nu numai Poporului ales… Am văzut locul de martiraj al cehului Jan Hus în oraşul Konstanz, oraşul de vilegiatură al nemţilor, austriecilor şi  elveţienilor în august 2003, unde nemţii au înălţat o statuie uriaşă şi rotitoare exact de zece metri înălţime, denumită Imperia  (după numele curtezanei cu acelaşi nume din romanul satiric al lui Balzac „La belle Imperia”, iubita cardinalilor ), cea mai mare statuie din lume consacrată unei curtezane şi care ţine în mâinile sale un Papă (Martin  al V-lea) şi un împărat (Sigismund), ambii în pielea goală, dovadă a nimicniciei omeneşti, dar şi pentru a aminti că în Konstanz a fost ales primul papă german Martin al V-lea de către congregaţia clericilor catolici de atunci…

În dormitorul în care suntem cazaţi peste o noapte sunt două paturi suprapuse cu scara de rigoare, aflate lângă ferestruica de unde se vede vârful Athonului, iar lângă uşă mai sunt încă două paturi. Noi, cei mai în vârstă, în virtutea principiului seniores priores (cei mai în vârstă, seniorii, au prioritate), adică eu şi pensionarul Abrudan, poreclit aici Abraham, din pură eroare, nu din altăceva, primim paturile de jos, cu mare mulţămită, iar preoţii tineri, primesc, în semn de canon athonit  implicit şi asumat, paturile de deasupra. Sper să doarmă tânărul preot Hercuţ, întins în patul de deasupra mea, să nu aibă cumva coşmaruri şi să se învârtă în aşternut şi să cadă, ferească bunul Dumnezeu! Deci, aici, în această sfântă celulă, iată-ne, închişi de bunăvoie, noi, prizonieri şi pelerini, în căutarea milosârdiei divine: pensionarul Abrudan, subsemnatul, notarul Tocoian Iosif din Beiuş, Ionuţ, ginerele său, avocatul mediator Vasile Baba şi tânărul preot Hercuţ Eugen Ioan, de la Hidişelu de Sus. Orele se scurg cu greu în aşteptarea  slujbei de noapte în Muntele Athos şi despre care s-a scris atâtea. Suntem ca în preajma unui examen al conştiinţelor, ca în faţa unei punţi înguste şi lungi care să ne ducă spre un alt tărâm după care am tânjit atâta vreme. 

(Va urma)