„Acum ne vom duce cu toţii la Schitul Sfântului Ilie!” - ne comunică  grijuliu îndrumătorul nostru pe Sfântul Munte Athos.

La auzul acestui nume am simţit o uşoară  înfiorare. Când eram copil, eram  pătruns de importanţa acestei sărbători în satul meu. Femeile şi bărbaţii se fereau să lucreze în ziua Sfântului Ilie - 20 iulie, temându-se că vor fi loviţi de  fulgerele străvechiului sfânt. În schimb, noi, pruncii din sat, aveam voie să gustăm din merele timpurii, dar aşteptam, totuşi, ziua de 20 iulie cu emoţie nelămurită. Auzisem de oameni trăsniţi la câmp în timp ce lucrau la strânsul fânului ori la cositul trifoiului. Un astfel de episod tragic l-am trăit chiar eu în vara anului 1968. Mă duceam aproape în fiecare zi cu sufertaşul cu mâncare la tatăl meu care lucra la descărcatul vagoanelor din gara  de la Sudrigiu. După ce tata isprăvea cu mâncatul, luam sufertaşul gol şi mă întorceam spre casă în Şebiş. Într-o bună zi, s-a înnorat şi a început să plouă cu tunete şi fulgere.  Înaintea mea la o depărtare de vreo 200 de metri am observat un om care se grăbea spre casă cu o coasă pe umăr. Deodată am zărit o flamă înaintea potecii pe care înaintam şi apoi bubuitura asurzitoare a tunetului. După aceea, s-au auzit ţipete şi vaiete scoase de femeile care se aflau pe câmpul din dreapta drumului. Omul din faţa mea fusese lovit de fulger înainte de a trece pe lângă locul numit Rovina Mică din Şebiş. Era un consătean pe nume Lucuţa Vasile. Câţiva bărbaţi s-au îndreptat şi ei spre locul unde se strânseseră câteva  femei din sat. Au început să sape imediat o groapă în ogorul din stânga potecii pe care venise omul din faţa mea şi l-au aşezat pe  omul trăsnit acolo. Cineva a fugit repede spre sat să anunţe familia. Exista convingerea că din omul fulgerat se va scurge curentul electric în măruntaiele pământului... Nu s-a întâmplat aşa... Bietul om a murit într-o frumoasă zi de vară, tulburată brusc de o ploaie cu fulgere şi tunete devastatoare ...

De aceea, mă înfioară, dar îmi şi trezeşte via curiozitate, gândul că vom vizita acum un schit al acestui sfânt năprasnic din Vechiul Testament. Un sfânt care, aidoma lui Zeus al grecilor sau Indra al hinduşilorori Donner al vechilor germani (de unde Donnerstag, ziua de joi, ziua fulgerului) stăpânea puterea uriaşului şi imprevizibilului arc de foc şi pucioasă pedepsitor, aducând ploaie cu furtună, fulgere şi tunete, grindină şi incendii. Un sfânt puternic şi răzbunător, care, după ce biruie toată lioata de preoţi neputincioşi şi mincinoşi ai lui Baal, a reuşit prin fierbinte rugăciune să aducă focul din cer numai asupra jertfei sale, făcându-i de ocară pe preoţii idolatri. Apoi peste câmpiile arse de secetă şi peste poporul ales  a pogorât ploaia mult aşteptată de trei ani de zile, întorcând pe Israil la bunul Dumnezeu, iar proorocul Ilie îi înjunghie fără milă pe toţi rivalii săi închinători la idoli...  

Când am citit prima oară Vechiul Testament, verset după verset, în neuitata vară a anului 1975, am fost surprins să constat asprimea, dacă nu chiar violenţa  marilor întâmplări din acesta şi de care auzisem în treacăt doar în lecturile din literatura română şi universală: izgonirea Evei şi a lui Adam din paradis, uciderea lui Abel de către Cain, venirea înspăimântătoare a potopului care îneacă întreaga omenire necredincioasă în afară de Noe şi familia lui, uciderea filistenilor cu o falcă de măgar de către prea-puternicul Samson, distrugerea  prin foc şi pucioasă a oraşelor Sodoma şi Gomora din pricina

păcătoşeniei locuitorilor...
Vechiul Testament, prin primele sale cărţi: Facerea, Exodul, Leviticul, Deuteronomul şi Cronicile, este atât de necruţător, încât condamnă la moarte pe  hulitorii şi blasfemiatorii lui Dumnezeu, pe  cei care lucreaza de Sabat, pe homosexuali, pe preacurvari, pe fiii care blestemă şi nu ascultă pe părinţii lor, pe vrăjitori şi vrăjitoare, pe închinătorii la idoli, iar femeile care nu sunt virgine în ziua nunţii urmau să fie ucise cu pietre de către oamenii din cetate. Deuteronomul  mai glăsuie că omul care nu ascultă de preot sau de judecător să fie pedepsit cu moartea, iar Cronicile vorbesc despre uciderea celor care nu caută şi nu vor să ştie de Domnul Dumnezeul lui Israel, adică pe atei. Aceeaşi pedeapsă este prevăzută în Exod  pentru vrăjitoare şi pentru persoanele de altă religie. Fetele de preoţi care curvesc trebuie să fie arse pe rug pentru că necinstesc pe tatăl lor (Levitic) etc.

Dar apoi,  după citirea îngrozită a Vechiului Testament, vine Noul Testamen  ca o zi cu mult soare şi diafană speranţă după o teribilă furtună: Iisus Hristos ne iartă pe toţi, ne vorbeşte  cu blândeţe prin parabole care nu pun la grele încercări mintea, oferind o tălmăcire relativ uşoară şi înviorătoare şi răscumpărându-ne din tirania cumplitelor păcate omeneşti prin jertfa sa cu atroce dureri pe crucea ridicată de păgânii romani pe Golgota. Judecând după cele citite, oare avem doi dumnezei: un Dumnezeu crunt, dur şi răzbunător în Vechiul Testament şi unul bun,i ubitor şi iertător în Noul Testament?

- Nu, nu avem, îmi răspunde unul dintre tinerii preoţi din grupul nostru în drumul nostru spre schitul teribilului Sfânt Ilie. Avem un singur Dumnezeu, atotputernic, neschimbător, veşnic şi necuprins în bunătatea Sa. Întrebarea despre aşa-numita existenţă a doi Dumnezei nu este nouă, a continuat preotul.  Şi-a pus-o şi ereticul Marcion (100-160, după Hristos), care a produs şi o schismă însemnată în creştinismul timpuriu prin respingerea oricărei legături între Dumnezeul Vechiului Testament, pe care îl considera mânios, crud, rece şi răzbunător, însetat de jertfe multe şi sângeroase, şi Dumnezeul Noului Testament, complet schimbat, un nou Dumnezeu, plin de iubire, degrabă iertător al păcatelor oamenilor: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).

Marele teolog Tertullian a desfiinţat erezia creştinismului timpuriu în marea sa operă intitulată Împotriva lui Marcion, întrebând pe toţi şi întrebându-se însuşi: când a apărut acest nou Dumnezeu, de vreme ce nu se aude nimic despre el în Vechiul Testament, cum a stat el ascuns vreme de două mii de ani, ca o fiinţă ruşinată şi apoi a apărut netam-nesam pe vremea lui Iisus Hristos? Dacă ar  exista un Dumnezeu nou, acela a lui Marcion, atunci acesta este fals, căci Dumnezeu adevărat trebuie să fie nenăscut, etern, imuabil, încă de la începutul începuturilor. Dacă Dumnezeul lui Marcion a apărut după o anumită perioadă, însemnă cu nu este Dumnezeul cel adevărat. De asemenea, Sfântul Augustin a fost de părere că Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament şi că Vechiul  Testament este relevat, adeverit, asumat prin Noul Testament. Ce poate fi  semnul şarpelui de aramă întins în vârful unui băţ de către Moise în Vechiul  Testament şi la vederea căruia se vindecau toţi cei muşcaţi de şarpe şi îndemnaţi de cel care i-a scos din Egipt să se uite la acel şarpe, dacă nu prefigurarea Sfintei Cruci vindecătoare a întregii umanităţi de mai târziu?

Ce spune textul biblic: Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: „Ne-ai scos din Egipt ca sa ne omori în pustie? Că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul ni s'a scârbit de aceasta hrană sărăcăcioasă”. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpii ucigaşi care muşcau poporul; şi mult popor a murit dintre fiii lui Israel. (Sol 16:5, 1, Co 10:9). Şi ducându-se poporul la Moise, a zis: „Păcătuit-am vorbind împotriva Domnului şi'mpotriva ta; roagă-te tu Domnului, ca să'ndepărteze şerpii de la noi”. Şi Moise s'a rugat Domnului pentru popor. (Ies 8:8). Iar Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; şi va fi ca tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi”.Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acela privea la şarpele cel de aramă şi trăia. „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”. (Ioan 3, 14)

Un lucru asemănător putem citi în mai multe versete, precum 1 Ioan 4:10: „Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”.

 Aşadar, a continuat imperturbabil preotul cel tânăr, Moise a înălţat şarpele de aramă în mijlocul poporului rătăcit şi otrăvit de veninul şerpilor, în mijlocul deznădejdii crunte ce le-o procura rătăcirea prin pustie... Moise a poruncit ca toţi să privească spre şarpele de aramă spânzurat pe stâlp, dacă vor să se vindece şi să se mântuiască. Cei care s-au uitat la şarpe s-au vindecat, s-au mântuit... Mai târziu, peste mii de ani, Iisus Hristos s-a înălţat pe cruce spre mântuirea neamului omenesc... Cine mai priveşte azi spre  Hristosul de pe cruce spre a se vindeca de muşcăturile şerpilor actuali? Observăm lesne că lucrurile nu s-au schimbat aproape de loc.

 Deci, a continuat preotul, ca într-o concluzie finală, lămuritoare, în timp ce ne apropiam de schitul Sfântului Ilie, nu se poate vorbi despre o ruptură între Vechiul şi Noul Testament. De ce? Pentru că prorocirile despre venirea lui Hristos în Vechiul Testament sun nenumărate, prima fiind după alungarea protopărinţilor noştri din Rai prin făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei că va trimite lumii pe Mântuitorul care va zdrobi capul şarpelui. „Sămânţa femeii (Fiul Mariei) va zdrobi capul şarpelui" (Fac, 3, 15), fapt care avea să se înfaptuiască de Mântuitorul Hristos prin jertfa Lui pe cruce (Gal., 4, 14-15).

Suntem pelerini pe Sfântul Munte Athos, parte a anticei şi măreţei Hellada, unde unii greci au considerat că Vechiul Testament este o istorie exclusivă despre poporul evreu, că şi azi, în Israel, este  mult preţuit, ba chiar peste măsură, Vechiul Testament. Este nedemn, consideră grecii de aici, greci care se consideră urmaşii slăviţilor eroi ai Antichităţii, să considere drept sfânt Vechiul Testament care unge pe Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Cum ar accepta grecul, mândru  urmaş al marilor filosofi universali Platon şi Aristotel, să îi numească pe patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov drept strămoşi ai săi ? Asadar, din motive mai mult sau mai puţin naţionaliste, Vechiul Testament este respins din ţara noastră şi în zilele noastre, subliniază un vestit teolog grec Ieremia (Fountas), mitropolitul Gortinei şi Megalopolisului, într-o comunicare făcută la un congres teologic despre Vechiul Testament, organizat de parohia Sfintei Parascheva Holargos în Attica din 12 februarie 2012, cu tema generală  „Răspunsuri la acuzaţiile împotriva Vechiului Testament”.
Conversaţia se întrerupe brusc: zărim după cotitura drumului cupola uriaşă  dantelată în partea de jos cu vrâste roşii şi străjuită de celelalte cupole mai mici, ca nişte clopote mute, care aşteaptă parcă să fie trase de un crâsnic celest...

(Va urma)