Abia după ce am aflat, în timp ce puneam piciorul pentru prima oară în viața mea pe pământul sfânt al Athosului, că mânăstirea Hilandaru este sârbească, am înțeles adânca semnificație creștină a gestului părintelui conducător de grup, truditor în a construi o mânăstire la Coada Lacului din Munții Bihorului. În istoria mai recentă, dintre toate popoarele ortodoxe ale Europei, sârbii au fost cei mai tare loviți de soartă.

 

Un remember necesar

Dacă în 28 iunie 1914, prin asasinarea, la Sarajevo, a moștenitorului tronului habsburgic, Franz Ferdinand, de către conaționalul lor din Bosnia-Herțegovina, Gavrilo Princip, sârbii au început, volens-nolens, lungul, neașteptatul și  dramaticul proces de destrămare a Imperiului austro-ungar, dar apoi și a imperiilor rus și otoman, în chip parcă simetric, după anii 1990,  ei și-au destrămat, ca într-o ironie amară a destinului lor politico-teritorial, propriul lor  imperiu: fosta Republică Federativă Socialistă Iugoslavia, considerată un URSS în miniatură, cea mai mare țară din sud-estul Europei. În chiar anul căderii zidului Berlinului, moment al încetării războiului rece, în mod paradoxal și de neînțeles, naționaliștii sârbi au început să revendice o întâietate și un statut primus inter pares, mai elocvent și mai întins în cadrul marii federații iugoslave, care se bucura de un cert  prestigiu internațional, Iugoslavia fiind întemeietoarea mișcării de nealiniere din anul l961, prin vestitul mareșal Iosip Broz Tito, care s-a opus cu succes atât lui Hitler, cât și lui Stalin. Originea căderii Iugoslaviei este văzută de istoricul André Larané în faptul că, în anul 1986, un grup de academicieni din Belgrad a publicat un APEL prin care și-au exprimat dorința ca sârbii să regăsească în sânul Iugoslaviei hegemonia la care ei au dreptul în virtutea rolului lor istoric jucat în istoria rezistenței față de opresiunea otomană și apoi germană. Slobodan Miloşevici, conducătorul Partidului Comunist al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia a îmbrățișat total și fără discernământ această nefericită idee naționalistă în anul l987 pentru a cuceri simpatia maselor largi și a ajunge președinte al Iugoslaviei. În 23 martie l989, Miloşevici a abolit în mod unilateral autonomia de care s-au bucurat provinciile Kosovo și Voivodina, iar în 28 iunie l989, cu ocazia sărbătoririi celei de-a 600-a aniversări a marii bătălii de la Kosovopolje, în fața unei adunări de un milion de sârbi, a proclamat "recucerirea” provinciei Kosovo, invocând faptul că în fosta provincie autonomă, 200.000 de „frați sârbi” s-au plâns de marginalizare în fața celor aproape  două milioane de musulmani de limbă albaneză din Kosovo. În urma discursului războinic, neinspirat și nesocotit al lui Miloşevici, celelalte naționalități din republicile federației, printre care Slovenia și Croația, mai apropiate geografic de Occident, au început să manifeste o neliniște îndreptățită cu privire la destinul lor în cadrul federației iugoslave.

Dar situația s-a înrăutățit grav în provincia Kosovo, considerată postojbina (vatra) poporului sârb, tocmai datorită lipsei de flexibilitate a guvernanților de la Belgrad. Astfel, autonomia provinciei Kosovo, statuată prin Constituţia R.S.F. Iugoslavia din 1974, este abolită de către noul preşedinte Slobodan Miloşevici al R.F. Iugoslavia. Anul următor, mii de albanezi din Kosovo se revoltă. Autorităţile de la Belgrad trimit trupe de poliţişti şi unităţi de armată în provincie.

În luna iulie 1990, liderii albanezi declară în mod unilateral independenţa provinciei Kosovo cu un teritoriu în procent de 15% din Serbia şi având o populaţie de  2.000.000 de locuitori din care 90% sunt albanezi. Serbia dizolvă Parlamentul din Kosovo.

Până în septembrie 1990, peste 100.000 de angajaţi albanezi din companiile şi instituţiile de stat sunt concediaţi. Instituţiile culturale sunt desfiinţate, iar învăţământul în limba maternă suspendat (până în 1994). În 199l, Albania recunoaşte independenţa Republicii Kosovo. În aprilie 1992, după secesiunea Croaţiei, Sloveniei, Macedoniei, Bosniei-Herţegovina de R.S.F. Iugoslavia, Serbia şi Muntenegru formează R.F. Iugoslavia.

Albanezii kosovari organizează alegeri nerecunoscute de Belgrad şi de nici un alt guvern străin. Scriitorul Ibrahim Rugova, ideologul strategiei de "rezistenţă pasivă”, supranumit "un Gandhi al Balcanilor”, este ales preşedinte al autoproclamatei Republici Kosovo şi este înfiinţat un Parlament al provinciei.

 În luna iulie 1995 un tribunal sârbesc condamnă 68 de albanezi din Kosovo (acuzaţi de organizarea unei forţe de poliţie paralele) la pedepse de până la 8 ani închisoare.

 În luna august a aceluiaşi an, este înregistrată o încercare a Belgradului de a stabili câteva sute de refugiaţi sârbi (originari din Croaţia) în Kosovo, lucru ce duce la proteste în rândurile etnicilor albanezi. În 1996, un grup separatist rebel, autointitulat "Armata de eliberare din Kosovo” (UCK) apare pentru prima dată şi revendică responsabilitatea pentru o serie de atentate cu bombă şi atacuri contra poliţiei şi oficialilor sârbi. În 1997, UCK declanşează  o serie de atacuri împotriva liderilor sârbi, poliţiei şi albanezilor "colaboraţionişti” cu autorităţile sârbe. Etnicii sârbi sunt goniţi din mai multe sate  mixte din Kosovo. În luna octombrie 1997, demonstraţiile studenţilor albanezi din Kosovo sunt înăbuşite de poliţia sârbă, determinând noi atacuri din partea UCK. În lunile februarie-martie 1997, Serbia începe represalii majore şi susţinute împotriva provinciei răsculate. Zeci de oameni sunt ucişi şi sute de mii de civili, majoritatea albanezi din Kosovo, sunt siliţi să îşi părăsească locuinţele. În luna aprilie a aceluiaşi an, într-un referendum care trebuie să răspundă la întrebarea "Acceptăm medierea internaţională în cazul Kosovo?”, un procent de 95% dintre sârbi răspunde "Nu”. În luna mai 1997, Slobodan Miloşevici şi Ibrahim Rugova discută pentru prima oară. Însă după o ofensivă sârbească la Decani, în urma căreia au fost ucişi câteva zeci de albanezi din Kosovo, partea albaneză refuză să mai participe la discuţii. În luna septembrie 1997, 22 de albanezi din Kosovo sunt găsiţi masacraţi în centrul provinciei ca urmare a atacurilor sârbe. Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă o rezoluţie unde cere o încetare imediată a focului în Kosovo, avertizând autorităţile de la Belgrad că, dacă nu se conformează, va aplica "măsuri suplimentare”.

 În luna octombrie 1997, confruntându-se cu pericolul real al unor bombardamente ale NATO asupra unor ţinte militare sârbeşti şi în cadrul unui acord mediat de emisarul SUA, Richard Holbrooke, preşedintele sârb Miloşevici  este de acord să retragă o parte din trupe şi să permită accesul a 2.000 de observatori ai OSCE în Kosovo.  În ultima luna a anului 1997, 36 de luptători UCK sunt omorâţi de forţele sârbeşti în cea mai dură confruntare armată de la încetarea focului. Drept represalii, 6 sârbi sunt ucişi într-o cafenea, fapt ce duce la mari proteste şi demonstraţii ale sârbilor. Cel puţin 15 persoane sunt ucise în noi lupte din nordul Kosovo. În luna ianuarie 1999, cadavrele a 45 de etnici albanezi sunt descoperite în satul Racak. În lunile februarie-martie, au loc intense negocieri de pace cu părţile implicate în conflictul sângeros, conduse sub mediere internaţională, la Rambouillet, de lângă Paris. Negocierile sunt suspendate pe 19 martie, după ce reprezentanţii sârbi au respins acordul propus, acceptat însă de partea albaneză din Kosovo.

În 20 martie 1999, observatorii internaţionali sunt evacuaţi, evitând posibilitatea anunţată a loviturilor aeriene ale N.A.T.O. În 24 martie 1999 începe bombardamentul  împotriva  Iugoslaviei. Operaţiunea se încheie în 11 iunie 1999.

Între lunile iunie-octombrie 1999, 76 de biserici și mânăstiri ortodoxe sârbești din Kosovo (leagănul poporului sârb) și Metohia au fost distruse sau desacralizate de naționaliștii musulmani albanezi, deși obiectivele religioase, teoretic erau păzite de trupele KFOR.

 Acestea sunt datele seci dintr-o mare tragedie balcanică în care au fost uciși oameni  de religii diferite. Am amintit despre aceste confruntări  din fosta Iugoslavie de la sfârșit de secol XX, pentru a că însăși istoria mânăstirii Hilandaru  spre care ne îndreptăm continuă istoria devenirii ortodoxe a poporului sârb, mânăstirea situată în nord-vestul istmului Athos este în felul ei o mică  Serbie care încearcă să renască din cenușa trecutului.

 

Cea mai mare catedrală ortodoxă din lume

Mânăstirea Hilandaru a fost creată de către Sfântul Sava, cel mai venerat sfânt din Serbia și Muntenegru, fiind, totodată, apreciat și în Bulgaria și Macedonia. Dar cine a fost Sfântul Sava? A fost chiar ultimul copil, dobândit prin rugăciuni, al voievodului Ștefan Nemanja, al Serbiei (1170-1196) , căsătorit cu fiica împăratului bizantin Roman. Sfântul Sava este venerat de către sârbi în catedrala patriarhală  cu același nume (Svetog Save). V-ați fi așteptat ca renumita catedrală ortodoxă Sfânta Sofia din Istanbul sau cea din Moscova, denumită Iisus Mântuitorul să-și dispute întâietatea în privința mărimii. Ei, bine, nu este așa! Cel mai mare așezământ ortodox din lume este catedrala Sfântul Sava, înălțată pe colina Vracer din Belgrad. Aflu acest lucru acum, în drum spre mânăstirea Hilandaru!

De ce nu ne-am abătut atunci pe la Belgrad, să o vedem? - întreb oțărât.

 Nu-mi răspunde nimeni la întrebare, nici măcar  monahul conducător Ambrozie. Aflu că biserica din Belgrad are următoarele dimensiuni: înălţimea de 70 de metri, 81 de metri de la nord la sud şi 91 de metri de la vest la est, punctul cel mai înalt având 134 de metri, iar crucea aurită de pe turla principală, 12 metri. Pe bolţile catedralei sunt aşezate 18 cruci aurite, iar clopotniţa are 49 de clopote. Suprafaţa catedralei este de 3.500 mp, la care se adaugă trei galerii de 1.500 mp, la primul nivel, şi o galerie de 120 mp, la al doilea nivel. Capacitatea interiorului este de 10.000 de persoane şi 800 de corişti în balconul destinat acestora. Faţada catedralei este lucrată din marmură şi granit, urmând ca decoraţiunile să fie făcute din mozaic, exemplu fiind, în interior, Hristos Pantocrator din cupola centrală, unde fiecare ochi va avea suprafaţa de 3 metri. Cea mai grea încercare a constructorilor a fost ridicarea domului central, de 4.000 de tone, construit în întregime jos, acoperit cu aramă, având montată şi crucea, întreaga acţiune durând 40 de zile. Dedesubtul catedralei se află o altă biserică, de 1.800 mp, iar într-o criptă venerată  a acesteia se păstrează fragmente din veşmântul Sfântului Sava. De unde atâta zel religios? -  întreb. Un preot tânăr îmi răspunde că pe acea colină, din centrul capitalei sârbe, turcii au ars  moaștele pământești ale Sfântului Sava în anul 1594, sperând că incinerarea lor va distruge pe veci amintirea acestuia. S-au înșelat amarnic. Catedrala  a fost ridicată în ciuda tuturor vicisitudinilor, financiare ori politice.

Dar care este firul vieții întemeietorului  celei mai mari biserici ortodoxe din lume, a Sfântului Sava spre icoana căruia ne îndreptăm acum?

Nu mai apuc să aflu răspunsul. Se aude un zgomot de motor și un nor de praf ne face să ne ridicăm privirile spre munte. În întâmpinarea noastră coboară de pe un drumeag îngust un microbuz cu numărul de înregistrare GJ 83 SAT  cu patrusprezece locuri. De la volan coboară un bărbat încă tânăr, scund și îndesat. Kalimera (Bună ziua), îl salută cu politețe unul dintre tinerii preoți. Șoferul nu răspunde nimic. Se apropie de noi și surâde larg cu toți dinții. Toată ziua aud pe aici grecește, mie să-mi vorbiți românește! - se adresează el vesel întregului grup. Cu toții am rămas înmărmuriți, cu excepția  monahului care se apropie de șofer și îl îmbrățișează. Părintele de la Coada Lacului este plin de surprize. Sperăm să fie și plăcute...

Va urma