13 noiembrie 2017, noaptea. Pornim din nou spre Sfântul Munte Athos din Grecia, la orele 2.00, noaptea. Un preambul, o introducere sau un avertisment sever pentru deşteptările nocturne la slujbele de la mânăstiri, participarea la acestea fiind obligatorie din partea pelerinilor. Poate un pic din toate acestea… Totuşi, bucuria de a pleca iar spre sudul grecesc mai cald, atât din punct de vedere climateric, cât şi religios, ne umple de bună dispoziţie.  

 

Cred că un bun credincios nu trebuie să fie neapărat grav şi trist... Dar de data asta mă încearcă un păcătos sentiment de tristeţe. De ce? Pentru că în al doilea meu pelerinaj spre Sfântul Munte, constat cu o neplăcere pe care încerc zadarnic să o ascund că sunt cel mai în vârstă dintre toţi pelerinii grupului din Bihor, din care cunosc doar pe finul meu avocat Vasile Baba şi pe mereu tenacele părinte Ambrozie,  ctitorul de mânăstire de la Coada Lacului din Bihorul nostru drag, monahul dârz despre care pot să spun cu mâna pe inimă că a miruit pe mulţi bihoreni cu statutul de athonit.

Acum grupul nostru, în care eu sunt numit pe ascuns gheronda (bătrânul - gr.) este alcătuit, cu excepţia subsemnatului, din nişte tineri de ispravă, voinici cu toţii, curioşi, entuziaşti, absolut cumsecade, dornici de a se duce la Muntele cel Sfânt spre îmbunătăţire sufletească şi duhovnicească şi cu care am bucuria de a face cunoştinţă pe drum şi anume: Călin Bohuş, Constantin Giurgiu, Florin Gârdan, Dan Nicolae Petruşel, Dan Dumitrescu, Cristian  Cacuci, Ionel Bocşan, Dănuţ Gârdan şi Flaviu Iovan.  

Până la Ouranopolis (Oraşul cerului - gr.), micul port de unde pelerinii se îmbarcă pentru Sfântul Munte Athos, pedala de acceleraţie a fost apăsată rând pe rând de către trei şoferi, între care şi părintele  Ambrozie, cu mare trecere la punctele de control din Serbia ortodoxă. Dacă un monah din România  conduce un autoturism spre sud, spre Grecia, este aproape sigur, în ochii cerberilor de la vămi, că el se îndreaptă spre Agion Oros (Sfântul Munte), „cel mai înalt munte din lume”, cel mai aproape de Dumnezeu, în concepţia multor bizantinologi. Ca să-l escaladez iar, nu mi-am luat rucsac, frânghii şi pioleţi, ori mască de oxigen, ci doar puţină credinţă şi rugăciuni nevolnice şi stângace, adresate Maicii Domnului spre a ajunge cu bine în uluitorul ei Regat.

Călătoria a decurs cu bine în Serbia, unde şoferii au avut mare grijă să nu depăşească viteza legală prin localităţi, pentru că au fost cazuri de vitezomani arestaţi, pur şi simplu, de poliţia rutieră vecină. Mult  mai uşor de traversat a fost prin Macedonia, chiar dacă în mica republică se lucrează abitir la noi sectoare de autostrăzi, parcă în ciuda noastră, a românilor ...

Când am trecut frontiera grecească, am răsuflat uşurat. M-am simţit ca acasă. Uimitor, acest sentiment al meu de a mă simţi în Grecia, ca acasă. Este pentru a treia oară când vizitez străvechea Hellada cu miturile sale eroic - universale care mi-au fascinat copilăria şi adolesecenţa. Şi această Hellada îmi mângâie acum... bătrâneţea, prin minunatul ei ţinut sacerdotal, nemaintânit nicăieri în lume, Sfântul Munte Athos unde trudesc mulţi călugări români, fraţi de-ai noştri, care se roagă, zi şi noapte, în cel mai adânc şi netulburat anonimat, pentru ca ţara noastră să fie ferită de cataclisme, de nenorociri, de neiertarea divină, de toate relele posibile, mai ales acum când ne pregătim să intrăm în anul 2018 şi când vom sărbători împlinirea unui veac de la unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă şi când blestemata şi neproductiva dihonie politică de pe malurile Dâmboviţei este mai mare parcă decât oricând, determinată de nişte oameni care nu ştiu că ministru înseamnă pe latineşte slujitor al poporului, al Naţiunii şi nu un mic Dumnezeu pe durata nedeterminată.

...Intrăm în cel de-al doilea oraş, ca mărime, al Greciei şi capitala ei culturală, Salonic (Thessaloniki- victoria tesalonicienilor). Dar marele său titlu de onoare (în greceşte Συμπρωτεύουσα  - Sibro tevusɑ) înseamnă co-capitală şi face referire la statutul său istoric de altădată şi care înseamnă literal oraşul care domneşte asupra Imperiului Bizatin, alături de Constantinopol. Salonicul este un oraş întins, coborând în trepte spre mare şi plin de viaţă. După un recensământ din 2011 avea o populaţie de 322 240 de locuitori, dar populaţia din periferiile sale este de 790 824 de locuitori, făcând din capitala culturală a Greciei al şaptelea cel mai populat oraş din zona balcanică şi al doilea al Greciei, după Atena. Aria sa urbană se întinde pe nu mai puţin de 1 455, 62 kmp. Un adevărat şi impunător pol al transporturilor pe apă din Europa de sud - est, o metropolă cu mare potenţial în viaţa politică, industrială, financiară şi comercială a Helladei de azi, renumită prin expoziţia internaţională de la Tesalonic şi prin festivalul de film, tot de aici. Tot acest oraş fabulos are meritul de a reuni tot din doi în doi ani activa şi mult răspândita diaspora greacă din toată lumea. În 2014, Tesalonicul a fost desemnat capitală europeană a  tineretului, parcă în contradicţie cu vechimea sa. Pentru că Tesalonicul a fost fondat în anul 315 î.H. de către regele Casandru (Kassandros) al Macedoniei care i-a dat acest nume după numele fiicei lui Filip al II-lea care era soţia sa şi sora vitregă a lui Alexandru cel Mare, care se chema chiar Thessalonike. Un alt oraş, fondat în peninsula calcidică a fost denumit Kassandreia după numele regelui întemeietor al Salonicului. După înfrângerea ultimului rege grec macedonean pe nume Perseus de către romani în bătălia de la Pydna (168 î.h.), Salonicul devine capitala uneia din cele patru regiuni administrative ale Macedoniei, iar după înfrângerea revoltei conduse de Andriskos (145 î.H.), romanii hotărăsc ca acest port să devină capitala unei şi mai întinse provincii. Pe vremea când oratorul şi omul politic Cicero a fost exilat în anul 58 î.H. la Salonic, aceasta cetate era cea mai mare din toată Macedonia romană. Un episod luminos din istoria oraşului îl constituie vizita Sfântului Pavel cu ocazia celei de-a doua călătorii apostolice a acestuia când întemeiază o comunitate creştină, căreia îi adresează mai târziu celebrele sale Epistole către tesalonicieni, cele mai vechi epistole apostolice păstrate şi primele dintre scrierile creştinismului primitiv. Prin anul 300 î.H. şi-a stabilit aici sediul imperatorul Romei, Galeriu (Gaius Galerius Valerius Maximianus) care a ridicat în oraşul-port multe palate impunătoare. În timpul marii prigoane împotriva creştinilor dezlănţuite de acesta împreună cu asociatul său la domnie, Diocleţian, a fost martirizat Sfântul Dimitrie (Demetrios), declarat ulterior patron şi protector al Salonicului (303 d.H.). Împăratul Constantin cel Mare a construit portul artificial al Salonicului, iar urmaşul său basileul Theodosius l-a fortificat, venind în dese rânduri aici. Din păcate însă, acelaşi Theodosius a ordonat masacrarea a mii de tesalonicieni în Hypodrom în anul 392 d.H., ca represalii pentru revolta lor contra goţilor, care erau pe atunci aliaţi şi protejaţi ai împăratului bizantin. Salonicul a fost şi este şi acum al doilea oraş după Atena, după cum, pe timpul Imperiului Bizantin a fost al doilea oraş după Constantinopol, ca viaţă religioasă, spirituală şi populaţie.

Nu degeaba părintele începe vizita noastră a pelerinilor cu vestita biserică Sfântul Dumitru, patronul şi ocrotitorul oraşului-port, care în vechi izvoare este pomenit nu numai ca izvorâtor de mir, dar şi ca mare mucenic dăruitor şi dătător de sănătate. Pe când părintele vorbeşte lângă nişte stâlpi rămaşi de la vechiul templu păgân, telefonul îl întrerupe din însufleţita sa expunere. Ne, răspunde părintele Ambrozie la telefon. Dar Ne, înseamnă pe greceşte Da, nu înseamnă Nu, după cum ai fi tentat să crezi. Pe măsură ce ascultă, părintele nostru se întunecă la chip. Ce s-a întâmplat? strigă neliniştit unul dintre pelerini şi toţi ne îngrămădim în jurul lui ca nişte pui sub cloşcă. „În ziua de duminică, l2 noiembrie, nu a mai plecat nici un ferry-boat din Ouranopolis spre Sfântul Munte Athos din cauza furtunii! Şi nu a plecat nici luni!” Încremenim pe loc. Suntem la fel de nemişcaţi cu toţii ca stâlpii cei vechi ai templului, unii din ei strânşi cu cercevele din oţel, pentru a rezista greutăţii de deasupra. Am auzit de la şoferul nostru care urma să ne ducă cu microbusul prin Sfântul Munte Athos că a fost vorba de o furtună mare, boufori, de grad înalt opt sau nouă, ne explică părintele, aşa că mai aşteptăm să se îndrepte vremea...  Sau să se înrăutăţească şi mai tare, cobeşte un nefericit şi mai puţin credincios pelerin din grup, asupra căruia se îndreaptă de îndată privirile celorlalţi care numai creştineşti şi fraterne nu se pot numi. Ne asemănăm cu un pluton căruia i se aduce vestea de undeva de pe linia întâi a frontului că nu se mai pleacă în nici o misiune. Să ne întoarcem oare în cazarmă? Dar cazarma noastră este la peste 900 de kilometri spre nord. Am venit spre sud, iar sudul pe care îl credeam cald şi primitor ne administrează pe neaşteptate un duş rece... Asta e! Dacă  tot  am venit  din Oradea  până aici în Tesalonic, măcar să cutreierăm oraşul-port, decide părintele îndrumător. Sunt şi aici biserici aproape la fel de faimoase ca şi pe Sfântul Munte Athos, încearcă el să ne consoleze cumva...