Liderii naţiunii române din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au sosit la Alba Iulia în 28 noiembrie 1918. În preziua adunării, pe 30 noiembrie, a avut loc consfătuirea dedicată definitivării textului final al rezoluţiei adunării. Cu acordul tuturor deputaţilor a fost adoptată Rezoluţiunea Adunări Naţionale în nouă puncte.

 

„Ziua cea Mare”

În 1 decembrie 1918, la ora 7.00 dimineaţa, în bisericile ortodoxe şi greco-catolice din Alba Iulia s-au ţinut slujbe şi Te Deum-uri solemne. Iuliu Maniu şi fruntaşii de confesiune greco-catolică au participat la slujba ţinută în biserica din cartierul Lipoveni de către mai mulţi preoţi şi ierarhi, în frunte cu episcopul Traian Frenţiu.

A urmat o impresionantă paradă a mulţimilor sosite în oraş, prin porţile Cetăţii şi pe lângă Casinoul Ofiţerilor, spre locul destinat poporului, Platoul Romanilor. În jurul orei 10.00, în sala mare a Cercului Militar, ticsită de deputaţi, au intrat liderii neamului. După cum relatează ziarele vremii, sosirea membrilor Consiliului Naţional Român Central, al episcopilor ortodocşi şi greco-catolici, a trimişilor din Regatul Român, a celor din Basarabia şi Bucovina, cât şi a Corpului voluntarilor români în frunte cu Victor Deleu, a prilejuit nesfârşite urale şi aclamaţii.

Şi în acest moment, ziarele au alocat paragrafe speciale în care au relatat căldura deosebită cu care a fost primit Iuliu Maniu. La intrarea sa în sală „s-a dezlănţuit un uragan de aplauze” (Telegraful Român - Sibiu). „Intră Dl. Dr. Iuliu Maniu. Întreaga sală a izbucnit dintr-o dată în furtunoase strigăte: Trăiască Iuliu Maniu”, strigăte care s-au repetat de mai multe ori în decurs de câteva minute” (Foaia Poporului - Sibiu). „Deodată se ridică un uragan de aplauze. «Trăiască Iuliu Maniu!» Silueta elegantă, în redingotă, a iubitului Maniu apare în faţa mulţimii. Ropotul de aplauze, urale însufleţite nu se mai sfârşeau şi de pe galerie damele fluturau batiste” (Glasul Ardealului - Braşov).

Măreaţă din toate punctele de vedere, Adunarea a avut puţini oratori, incluzând un număr strict de intervenţii, menit a asigura actului deplina valoare şi legitimitate. Timpul era drămuit şi din nevoia de a vesti cât mai repede mulţimilor de afară că mult dorita Unire era un fapt împlinit.

Adunarea a fost deschisă de Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central (CNRC), „cu o cuvântare simplă, emoţionantă, mergătoare la inimă”, în care evoca măreţia momentului, dar şi suferinţele îndurate de români în timpul războiului. Totodată, a prezentat pe scurt rolul CNRC în conducerea românilor în zilele anterioare şi declara acum încetarea mandatului, la finalul cuvântării spunând: „Eu mi-am îndeplinit misiunea. Dumnezeu să ne dea înţelepciunea că să aducem hotărâri bune!”

Raportorul comisiei de verificare a mandatelor, I. Suciu a făcut apoi cunoscut că erau prezenţi 1.228 de delegaţi cu mandate valabile, declarând că „adunarea este capace a aduce hotărâri decisive”, s-au constituit organele conducătoare ale acesteia, în funcţia de preşedinte fiind ales Gheorghe Pop de Băseşti.

 

Medalion Gheorghe Pop de Băseşti

„Badea Gheorghe” din Băseşti avea 83 de ani când a deschis propriu-zis lucrările adunării naţionale: „Am venit chiar şi dacă această cale m-ar costa viaţa, căci, de-acum, pentru mine, nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din Scriptură: «Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace»… că mi-am văzut visul cu ochii!”. De emoție, a izbucnit în lacrimi şi nu și-a mai putut ține un timp discursul, acesta fiind citit de Ștefan Cicio-Pop. Gheorghe Pop de Băsești avea să moară trei luni mai târziu, în februarie 1919, lăsându-și toată averea Bisericii Greco-Catolice, prilej pentru Octavian Goga de a spune despre el aceste cuvinte: „Acest om a dat numai și n-a cerut nimănui nimic.”

Nicolae Iorga scria despre prezența venerabilului memorandist în fruntea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia: „Acest voievod de obști și oști țărăneşti a fost bătrânul naţiei, icoana din trecut, garanţie morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului”. Acest scurt medalion evocator nu ar fi întregit dacă nu am aminti şi cuvintele prin care Gheorghe Pop de Băseşti era descris de către Tisza Kalman, premierul Ungariei între 1875-1890. Acesta i-a spus lui Gheorghe Pop, deputat atunci în Parlamentul de la Budapesta: „Strașnic om ești, daco-roman fanatic! Între noi e depărtare ca de la cer la pământ, nu ne vom înțelege niciodată.”

 

Vasile Goldiş prezintă Rezoluţiunea

A luat cuvântul apoi Vasile Goldiş, stabilit în prealabil drept raportorul principal al adunării şi propunătorul rezoluţiei. Au cântărit în stabilirea acestei decizii reputaţia sa de principal teoretician al mişcării naţionale româneşti, concepţiile sale general democratice avansate, dar şi reputaţia sa de orator eminent. Mai mult de jumătate din discursul său reprezintă o sinteză a trecutului, luptele şi jertfele aduse marelui ideal naţional, unirea şi libertatea tuturor românilor. În continuare, după ce arăta că teritoriul locuit de români constituia „cea mai ideală unitate economică” şi că unirea tuturor românilor într-un stat unic, „cea mai firească pretensie a civilizaţiunei”, se baza pe un „drept elementar şi de neclătinat”, oratorul afirma că această unire „integrală şi pentru actualitate... numai atunci va fi statornică prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a vieţii, prin duhul vremurilor nouă... Civilizaţiunea care ne-a eliberat pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul stat orice privilegiu şi să statornicim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei întreagă”. Amintind că experienţa trecutului i-a adus pe români la concluzia că numai credinţa în forţele şi valorile proprii îi va putea mântui, Vasile Goldiş încheia: „Să jurăm credinţă de acum înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.”

Vasile Goldiş a prezentat apoi proiectul de hotărâre cu cele nouă puncte ale sale, cu rugăminte finală adresată adunării de „a le primi şi însuşi ca ale sale.”

 

O nedreptate istorică

Preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti a dat apoi cuvântul lui Iuliu Maniu, ca vorbitor oficial din partea Partidului Naţional Român.

Înainte de a prezenta punctele esenţiale din discursul lui Maniu, trebuie să amintim că în anii totalitarismului comunist, atât aportul său la realizarea unirii, cât şi discursul său de atunci au fost drastic cenzurate, sau falsificate. Explicaţiile sunt multiple. În primul rând istoriografia comunistă s-a străduit constant să sublinieze şi să supraliciteze contribuţia elementelor de stânga, cu deosebire a secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria, la pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri. Un exemplu este atenţia majoră acordată înfiinţării Consiliului Naţional Român Central (30-31 octombrie 1918) pe criteriul parităţii – 6 membri PNR şi tot atâţia social-democraţi români transilvăneni – cu trecerea sub tăcere a faptului că, după câteva zile, când CNRC s-a mutat la Arad, paritatea iniţială a fost modificată, întregul Comitet executiv al PNR compus din 36 de membri intrând în CNRC, la care s-au adăugat şi cei şase membri români social-democraţi. Decizia a fost justificată de contribuţia anterioară la susţinerea luptei naţionale şi nu a fost contestată de social-democraţi.

Apoi, falsificarea istoriei a fost una din metodele „luptei de clasă” foarte des utilizată de istoriografia comunistă, în acest caz susţinându-se că din cei 1.228 de deputaţi oficiali ai adunării, peste 150 au aparţinut muncitorimii române, când documentele oficiale ale adunării, respectiv mandatele de deputaţi numite atunci „credenţionale”, indică doar 17 reprezentanţi ai social-democraţilor români.

Apoi, istoriografia marxistă nu i-a putut ierta celui mai de seamă lider democrat din perioada interbelică, faptul că în anii 1944-1947, a fost liderul incontestabil al forţelor democratice, în încercarea acestora de a stăvili instalarea regimului comunist totalitar în România. Deşi au existat încercări ale unor istorici de a reconstitui cât mai fidel actul de la 1 decembrie 1918, cenzura nu a permis decât apariţia unor referiri sporadice, superficiale despre Iuliu Maniu.

Din aceste motive, de altfel nedeclarate, lucrările din perioada comunistă au oferit spaţii infinit mai mici în comparaţie cu cele acordate lui Vasile Goldiş şi chiar scurtei intervenţii la adunare a socialistului Iosif Jumaca, toate referirile fiind succinte şi fără substanţă. Fără a contesta în vreun fel meritele lui Vasile Goldiş în slujba actului Unirii, în istoriografia comunistă acesta a avut un rol privilegiat graţie vederilor de stânga, apropiate cercurilor socialiste, pe care chiar el le-a mărturisit în mai multe rânduri.

Desigur, nu vom şti niciodată cum ar fi fost tratat acesta de istoriografia comunistă dacă ar fi apucat instalarea regimului totalitar, Vasile Goldiş stingându-se în 10 februarie 1934 la Arad. (Va urma)

Explicaţii galerie foto: 

1 – Vasile Goldiş 
2 – Rezoluţiunea Adunării Naţionale
3 – Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, 1918
4 - Gheorghe Pop de Băseşti după o ilustraţie din 1918