„În afara diviziilor din munţi nu a mai rămas nimic din Armata Română”, informa guvernul de la Paris, pe 13 decembrie 1916, generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România. Retrasă în Moldova şi stabilizând linia frontului, armata a intrat într-un amplu proces de reorganizare şi înarmare, în condiţii extrem de grele.

 

Pierderile suferite de armata română în campania din 1916 au fost cumplite: 163.515 morţi, dispăruţi şi grav răniţi, 146.600 prizonieri. Dintre cei 505.000 soldaţi şi ofiţeri mobilizaţi în vara anului 1916, numai 194.945 (39%) s-au prezentat la unităţile lor din Moldova. Unele unităţi au dispărut în totalitate. Pentru refacere şi procesul de reconstrucţie, soldaţii şi recruţii erau dirijaţi înspre partea centrală şi de nord a Moldovei. Mulţimi mari de oameni, soldaţi, ofiţeri şi civili deopotrivă au inundat practic drumurile proaste în căutarea unităţilor sau a unui loc de refugiu. „Este dezgustător să vezi... mulţimi enorme de oameni care se scurg prin Bacău în căutarea unităţilor de care aparţin (...) o mai mare dezordine este greu de închipuit”, nota generalul Averescu.

 

O nouă structură militară

Cu contribuţia lui Berthelot şi a statului său major a fost adoptată o nouă structură pentru armata română. Numărul diviziilor de infanterie a fost redus de la 23 la 15 - „număr posibil de reînarmat”, informa generalul francez guvernul său. O divizie număra 19.000 de beneficiari de raţii, din care 12.000 de puşti (combatanţi). Zece divizii erau compuse din două brigăzi de infanterie, fiecare cu câte două regimente, plus două escadroane de cavalerie pentru recunoaştere. Fiecare regiment de infanterie urma să aibă trei batalioane, fiecare batalion având la rândul lui trei companii de infanterie plus o companie de mitraliori. Companiile au fost reduse de la 260 de oameni în 1916, la sub 200. S-au constituit şi trei batalioane suplimentare care aveau să reprezinte o rezervă la nivel de divizie. Primele zece divizii reconstituite trebuiau să includă artilerie terestră, ingineri şi personal de serviciu. Independent de ele, din dispozitivul de luptă mai făceau parte două divizii de cavalerie, un batalion de vânători de munte, patru regimente de artilerie grea, una de artilerie montană şi un corp de aviaţie.

Deşi înregistrase pierderi grele în vieţi omeneşti, autorităţile române şi aliate se puteau baza pe circa 100.000 de oameni din Armata a II-a a lui Averescu, între aproape 150.000 de oameni din fosta Armata I, până la 100.000 de recruţi din contingentele 1917-1920 care au răspuns apelului autorităţilor de a se retrage în Moldova şi aproximativ 50.000 de convalescenţi. Reorganizarea s-a făcut într-o „mare mizerie fiziologică”, după cum constata Berthelot. Regimentele erau încartiruite în casele sărăcăcioase ale ţăranilor, multe dintre ele cu o singură cameră, în grajduri şi barăci improvizate. Spre exemplu, Regimentul 3 format din 3.629 de soldaţi şi 39 de ofiţeri a fost înghesuit în 102 case în localitatea Todirelu (o medie de 35 de soldaţi la o casă). Îngesuiţi, de multe ori în acelaşi loc cu animalele din gospodării, într-un mediu în care toaletele şi băile erau inexistente, prost echipaţi şi hrăniţi, soldaţii erau expuşi la boli şi mai ales la epidemii. Care nu au întârziat să apară. În Dobrogea izbucnise holera încă în primele luni de război şi s-a răspândit printre soldaţii D. I Infanterie care s-au sustras de la vaccinare. Guvernul român a dat imediat, „în mod înţelept” (Glenn E. Torrey), puteri depline medicului dr. Ioan Cantacuzino, epidemiolog cunoscut pe plan internaţional. La sfârşitul lunii ianuarie 1917, dr. Cantacuzino a fost numit în fruntea tuturor serviciilor medicale, civile şi militare, cu puteri practic dictatoriale. El a adoptat măsuri drastice de prevenire a epidemiilor, izolând bolnavii şi ţinându-i în carantină pe cei suspecţi, a îmbunătăţit igiena şi hrana pentru cei sănătoşi, a asigurat inclusiv trenuri-duşuri mobile pentru soldaţi. Măsurile luate de eminentul savant au salvat mii de vieţi.

 

Piedici ruseşti

Pe tot parcursul procesului de reorganizare, Înaltul Comandament Rus (STAVKA) a insistat ca reorganizarea să se facă în sudul Rusiei, între râurile Bug şi Nistru. Motivul invocat era acela că reorganizarea nu se putea face eficient într-o Moldovă plină de refugiaţi, cu un milion de soldaţi ruşi în apropiere şi aprovizionarea cu alimente şi echipamente ar decurge greu pe căile ferate române cu ecartament îngust. Ruşii sperau să scoată astfel de pe linia frontului românesc şi Misiunea Militară Franceză şi astfel să scape de influenţa lui Berthelot pe front. Iniţial generalul Constantin Prezan şi statul său major au înclinat să accepte oferta rusă, dar Berthelot s-a opus categoric, arătând că este cu neputinţă să pui pe soldaţi prost echipaţi în marş sute de kilometri pe timp de iarnă, pe drumuri mizerabile. Lucru şi mai important, sublinia el în mod corect, „părăsirea ţării pentru un loc ciudat şi dubios avea să distrugă moralul armatei şi să ducă la dezertări în masă.” Sprijinit de la Paris şi Londra, Berthelot a avut câştig de cauză, însă ruşii au continuat să facă presiuni în acest sens până la izbucnirea Revoluţiei Ruse, semănând multă nelinişte printre ofiţerii români.

 

Moralul soldaţilor

Serviciile de spionaj austrice au confirmat că înfrângerea din 1916, privaţiunile de tot felul şi epidemiile au pus la grea încercare moralul ostaşilor români. În timp ce comandanţii militari au încercat să le ridice starea de spirit, numeroase personalităţi ale vremii şi-au oferit sprijinul: Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Barbu  Şt. Delavrancea, Radu Rosetti scriau în ziarul armatei, „România”, fondat de Marele Cartier General. George Enescu a susţinut numeroase concerte în spitalele de campanie, la Dorohoi, într-un spaţiu mai larg, a oferit un concert de două ore pentru soldaţi. Regina Maria a fost cea care a cucerit definitiv inimile soldaţilor români, întruchiparea ei ca „mamă a răniţilor” a fost extrem de apreciată de ostaşi. Un rol deosebit l-au jucat şi preoţii militari ortodocşi, care au fost în permanenţă alături de soldaţi - majoritatea fiind ţărani cu frică de Dumnezeu.

Dacă membrii Misiunii Miltare Franceze aveau numai cuvinte de laudă faţă de soldaţii români, înfăţişându-i drept „curajoşi, răbdători, supuşi şi devotaţi” când erau motivaţi şi conduşi cu pricepere, ei aveau în acelaşi timp îndoieli faţă de devotamentul unor ofiţeri români, fiind deosebit de critici la adresa ofiţerilor în rezervă care „lenevesc în birouri şi acasă”, „nepâsându-le de îndatoriri şi oamenii lor”. Francezii erau dezamăgiţi de ofiţerii care întârziau să se prezinte la unităţi sau care, odată ajunşi, absentau deseori pentru a face vizite la Iaşi sau în alte locuri pentru a se distra. Desigur, aceste critici trebuie privite cu rezervă, nefiind caracteristice majorităţii ofiţerilor care erau devotaţi cauzei româneşti şi s-au aflat alături de trupe, îndurând aceleaşi privaţiuni.

 

Reînarmarea

Procesul de reorganizare a presupus reînarmarea completă a armatei române. În campania anului precedent „s-au pierdut 80% din puşti, 50% din artilerie şi 85% din mitraliere”, soldaţii fiind nevoiţi să se descurce practic cu mâinile goale în cazul unui atac. Transportul armelor din Franţa s-a dovedit însă un coşmar logistic. Cea mai mare parte a materialului a trebuit transportată prin Oceanul Arctic, cu navele până la Arhanghelsk, o cale devenită periculoasă după ce Germania a reluat războiul nelimitat cu submarine la 1 februarie 1917. Din Arhanghelsk materialele de război au trebuit transportate 2.000 de km până la frontiera cu România, pe o cale ferată rusească tot mai deteriorată. În plus, transporturile româneşti erau la concurenţă cu cele destinate armatei ruseşti. Blocajele s-au înmulţit şi timpii de aşteptare tot mai mari au sporit frustrarea părţii române şi mai ales a lui Berthelot. La presiunea acestuia s-a creat o comisie mixtă pentru transport feroviar, în care erau implicaţi şi ofiţeri francezi. Sub supravegherea acestora aflaţi pe traseu, transporturile materialelor au început să se îmbunătăţească. Cu izbucnirea Revoluţiei din martie, dezordinea instaurată în Rusia a început să perturbe şi mai intens transporturile, dar până în vara lui 1917 trupele române primiseră suficiente materiale militare pentru înarmarea celor 10 divizii aflate în linia întâi la un nivel comparabil cu al diviziilor germane şi superior celui al diviziilor austro-ungare. Doar la sfârşitul lunii martie din Franţa au sosit cantităţi impresionate de armament şi muniţie: 199 de avioane, 300 de vehicule, 220.000 de puşti, 4.500 puşti automate, 2.700 mitraliere, 80 de tunuri de 75 mm, 85 de tunuri de 120 mm, 1.945.000 proiectile de artilerie, 101.500.000 cartuşe, 1.370.000 grenade, 600.000 măşti de gaze

Regimentele care în 1916 deţineau între două şi şase mitraliere şi nicio puşcă automată aveau acum 24 de mitraliere şi 96 de puşti automate. Diviziile româneşti aveau acum în medie 112 mitraliere faţă de 81 şi până la 108 mitraliere în cazul diviziilor germane. Artileria grea, practic inexistentă în 1916, număra acum 49 de baterii. 

 

Misiunea Militară Franceză

Misiunea Militară Franceză este denumirea sub care a fost cunoscut un detașament francez trimis în România în timpul Primului Război Mondial, între 15 octombrie 1916 și 10 martie 1918, cu misiunea de a asigura consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române. Pe toată durata sa, misiunea a fost condusă de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României. Personalul misiunii (400 de ofiţeri plus câteva sute de subofiţeri şi tehnicieni în februarie 1917) a fost detașat pe lângă comandamentele române, până la nivel de comandament de divizie, inclusiv. Două secțiuni cu roluri distincte au fost Misiunea Aeronautică și Misiunea Serviciului Sanitar. Personalul misiunii și-a adus un aport deosebit pe timpul procesului de refacere și reorganizare a armatei române din prima parte a anului 1917. Corpul sanitar francez număra în ianuarie 1917 nu mai puţin de 89 de medici şi chirurgi, iar în martie au fost solicitaţi de la Paris încă 40. Majoritatea lor au fost un model de devotament şi abnegaţie, mulţi s-au îmbolnăvit, iar 19 dintre ei au murit. După semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea cu Puterile Centrale, personalul Misiunii Militare franceze a fost nevoit să părăsească România, la 10 martie 1918, ajungând în Franța în luna mai 1918, după o călătorie de două luni prin Rusia.

(Va urma)