În perioada dintre momentul 1 Decembrie 1918 şi intrarea armatei române în Oradea, românii din această regiune au suportat un regim de teroare. Ţăranii din satele Bihorului au fost agresaţi de soldaţii bolşevizaţi, jefuiţi de bunuri. Episcopul ortodox Roman Ciorogariu lasă o mărturie scrisă despre clipele de teroare şi deznădejde trăite până la eliberarea oraşului.

 

Regimurile politice ungare au căzut unul după celălalt de la proclamarea independenţei ţării faţă de Dubla Monarhie, în octombrie 1918. Lipsiţi de viziune şi înţelegerea situaţiei în care se aflau, singura preocupare a liderilor unguri a fost menţinerea ţării în graniţele medievale utopice, iar pentru asta au promis tot ce refuzaseră în trecut. Era prea târziu, iar când au înţeles în sfârşit acest lucru, au trecut cu arme şi bagaje în tabăra bolşevică.

În primăvara anului 1919 Oradea era un loc periculos pentru români. Retragerea coloanelor armatei ungare către Tisa s-a făcut, inevitabil, pe calea ferată Cluj-Oradea. Armata română ajunsese la Munţii Apuseni şi eliberaseră Clujul. În memoriile sale „Zile trăite”, episcopul Roman Ciorogariu consemnează:

„Rând pe rând se ivesc săcui cu deviza «Pentru Ardeal» la chipiu, «Legiunea morţii» cu craniu la chipiu, Gărzile de oţel, Gărzile naţionale, Gărzile roşii, jandarmii, marinarii, honvezi, poliţia de graniţă, unii mai turbaţi decât alţi şi ţoţonaţi (înzorzonaţi, împopoţonaţi-n.r.) cu feliu de feliu de pene, ca nişte indieni. Între sine duşmani de moarte, mai ales săcuii şi roşii, faţă de noi o falangă însăţoşată de sânge românesc. (...) Cu trenurile blindate ţin sub foc toate liniile ferate până la Vaşcău. Noi, în mijlocul lor la Oradea. Plata acestor trupe era 30, mai târziu 50 de corane pe zi şi liber la jaf în satele româneşti. Erau drojdia societăţii, Nu stăteau în poziţiile stabilite pe front, ci făceau incursiuni în sate, unde ucideau şi jefuiau satele de alimente şi de ultima cămaşă ori perină ce o aflau prin case. (...) Oradea era plină de pânzeturi şi obiecte furate cari se vindeau pe piaţă şi în colportagiu (comerţ ambulant-n.r.). Cât stăteau în Oradea umblau beţi în trăsuri cu puştile, trăgând necontenit din ele. Vai de românul ce le-ar fi venit în cale, mort rămânea pe loc. Copiii puneau cartuşe pe şinele tramvaiului, cari se descărcau sub roţi. Detunăturile de granate şi tir de tunuri ţineau oraşul sub teroare. Eram ca într-un iad.”

Propaganda era în toi prin foile volante bilingve Vörös Lobogó, respectiv Steagul Roşu, instigări permanente la revoluţie şi anarhie, dar şi la neacceptarea autorităţilor româneşti.

„Fraţi români! Pe regele ungar l-am alungat, dar domnii români voiesc din nou să vă aducă pe cap regele din România, însă toţi regii sunt pe o formă de răi. Noi ne-am scăpat de grofii şi domnii noştri mari, dar advocaţii şi fiscalii voiesc să ne deie pe mâinile boierilor din România, care sunt şi mai răi asupritori decât cum au fost grofii şi domnii mari ai noştri. Republica social-democratică şi radicală voieşte să deie poporului românesc din Ardeal pământ şi voeşte ca în Ardeal să nu domnească familia urâtă şi mârşavă a Hohenzolernilor, fără însuşi poporul plugar şi muncitor. După cum noi am alungat pe grofii şi domnii noştri mari aşa alungaţi şi îi aruncaţi în iad şi voi pe domnii voştri mari care vă asupresc, ca numai al vostru să fie pământul pe care îl lucraţi. Noi n-avem lipsă nici de rege, nici de ofiţeri, cari fac numai lux şi fură vremea înzădar, nici de boieri şi de domni mari care sug numai sângele nostru ca lipitorile. Nouă ne trebuie pământ şi libertate! Să trăiască republica social democrată şi radicală! Comitetul Plugarilor şi al Muncitorilor”.

În Oradea s-au refugiat o mulţime de preoţi români (ortodocşi şi greco-catolici) de pe sate, în speranţa că vă vor fi protejaţi. Au fost ascunşi prin diferite case şi ajutaţi, cu puţine resurse, să supravieţuiască.

Chiar vlădica Ciorogariu a fost nevoit să-şi scurteze barba şi să circule în civil prin oraş, tot timpul cu ochii în patru. Pe casele românilor au apărut peste noapte inscripţii de genul „kasa” (mălai fierbinte), dar care însemna „arde-l” şi „paszuly”, adică „valah”. „Toate erau pregătite pentru o noapte de Bartolomeiu, la care asmuţeau ziarele cu pretinsele atrocităţi săvârşite de români la ţară împotriva ungurilor”, notează episcopul Ciorogariu, care menţionează că nici măcar oficiosul catolic local „Szabadság nu era mai domol” în propagandă şi instigare la agresiuni. În tot judeţul au fost consemnate cazuri de ucideri, jafuri şi agresiuni asupra românilor, Ciorogariu enumerând 41 de exemple, „o infimă parte a cruzimilor şi jafurilor”. „N-avem unde să ne plângem”, îi scrie un ţăran maltratat, „vai de noi, ce zile grele am ajuns, după ce patru ani de zile ne-am vărsat sângele pentru patrie.”
Promisiunile făcute românilor de guvern se băteau cap în cap cu realitatea tragică din teritoriile locuite de ei. Cu oroare, este relatat măcelul de la Sighiştel, unde au fost ucişi peste 50 de locuitori şi au fost incendiate 40 de case. În Oradea este interzisă apariţia „Tribunei Bihorului”, ca „organ antirevoluţionar” – de fapt, pentru că în revistă se relatau atrocităţile comise şi se cerea dreptate pentru români. Intelectualii care semnau articole, Roman Ciorogariu, Gheorghe Tulbure, Coriolan Pop, Sever Andru sunt acuzaţi de spionaj şi puşi sub pază militară.

 

Dictatura proletariatului

Din 21 martie până în 18 aprilie 1919 Oradea şi Bihorul va cunoaşte un nou val de teroare, bolşevicii unguri decretând alianţa cu guvernul sovietic de la Moscova şi dictatura proletariatului. Primarul Rimler Károly este îndepărtat din funcţie. Sunt aduse „întăriri” de la Moscova, tovarăşi români originari din Basarabia, „mai înainte (se numeau-n.r.) Auerbach şi Kornstein, după aceea Creţulescu şi Avramescu şi tot felul de escu lipit de numele lor strein. Figurau ca comunişti români... şi sub acest nume românesc şi-au exercitat dreptul de dispoziţie asupra românilor”, scria episcopul Ciorogariu. Bolşevicii i-au dat afară pe clericii greco-catolici din Palatul Episcopal şi acolo şi-au stabilit sediul, nu înainte de a arunca de pe pereţi icoanele şi portretele episcopilor de la începuturile episcopiei.

„Oradea era comunizată. S-a şters proprietatea particulară, toată proprietatea e a statului şi proprietarul de casă de eri astăzi dat afară din averea sa. Fabrici, ateliere, cafenele, acul, dalta, ciocanul, totul e comunizat şi pus sub administrarea statului. (...) Proletarele smulgeau pălăriile din capul burghezelor şi le călcau în picioare, de la magazinele de alimente le aruncau afară”, orice gest critic la adresa sovietului ungar era pedespit fără milă. Judecător era un croitor şchiop, pe nume Patócs, „judecă fără milă”. Ciorogariu îşi arată compasiunea faţă de cei din episcopia romano-catolică, izgoniţi din casele lor, „acum se trezesc că ce e comunismul... toţi gem şi oftează să vină ori cine, francezii ori românii, nu impoartă, să-i mântuiască de pieire.”

Pe lângă desfiinţarea proprietăţii se desfiinţează şi familia ca fiind o instituţie imorală şi se decretează „liberul amor”, copiii sunt ai statului, care are dreptul să-i ia de la părinţi şi să-i crească pentru sine în spiritul statului comunist. Când au ieşit tovarăşii să comunizeze satele, s-a lăsat cu pari pe spate şi capete sparte. Când „a auzit ţăranul că de-acum înainte nu mai e nici holda, nici casa, nici plugul, nici boul lui, a sărit la furcă. Cum, nu-i casa mea? Da tu ai făcut-o?! Şi a trebuit să scape cu capetele sparte tovarăşii (...) Sate româneşti şi ungureşti deopotrivă.”

 

Primele rândunele

La începutul lunii aprilie sosesc veşti proaspete şi primăvăratice, la Oradea a început să adie vântul libertăţii. Armata română a început operaţiunile militare pe frontul de la Ciucea şi trupe româneşti au ajuns la Vaşcău. Bolşevicii din Oradea ameninţă cu prădarea oraşului. Cade ca un trăznet vestea asasinării fruntaşilor românilor beiuşeni, avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, dar apar şi „primele rândunele”, aeroplane româneşti survolează Oradea şi aruncă manifeste despre mobilizarea Ardealului şi apropiata eliberare.

În data de 18 aprilie 1919 era Vinerea Mare, iar veştile ajunse la Oradea confirmau eliberarea Vaşcăului şi ocuparea militară a defileului Crişului Repede. „Dorobanţul şi-a înfipt piciorul în pământul Bihariei. Virtual eram în România Mare”, notează cu emoţie episcopul Ciorogariu. În Oradea izbucneşte o contrarevoluţie albă, care îi dezarmează pe bolşevici, dar în oraş încep să apară şuvoaie de trupe care se retrăgeau în dezordine din faţa armatei române. În 19 aprilie patrulele româneşti erau deja la Fughiu, iar generalul Traian Moşoiu la Tileagd, cu grosul armatei. Consiliul orăşenesc restabilit se decide să trimită o delegaţie la Tileagd ca să solicite intrarea armatei, iar episcopul Ciorogariu este rugat să intre în delegaţie. Acesta acceptă şi merge să se schimbe în haine potrivite, dar când se întoarce la Primărie îi găseşte pe cei de acolo abătuţi şi demoralizaţi: bolşevicii se regrupau în Ioşia şi plănuiau ofensiva. În plus, circula zvonul că 10 batalioane roşii de la Szolnoc porniseră cu trenul spre Oradea. A urmat o noapte plină de nelinişte, dar aducătoare de izbăvire.

 

Ziua Învierii

Episcopul Ciorogariu se trezeşte la patru dimineaţa şi se pregăteşte de slujbă. „Fie ce va fi, am zis, mă duc la biserică, că e ziua Învierii, să mă afle acolo, ce mă va afla, vreau să slujesc astăzi.” O delegaţie de orădeni însoţită de căpitanul Halász a plecat cu automobilul la Tileag pentru a-l ruga pe generalul Moşoiu să-şi accelereze înaintarea. „Vă voi arăta că soldaţii mei au aripi”, le-a spus Moşoiu care a dat imediat ordin de înaintare. Din Oradea sunt trimise toate vehiculele disponibile pentru a ajuta trupele române, sătenii din zonă vin cu carele şi transportă şi ei soldaţi.

„Pe când am eşit eu de la biserică la ora 11 şi jumătate, se iveşte prima patrulă de roşiori în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiţi cu lilieci, floarea primăverii. Publicul imens adunat în piaţă credea că sunt francezi, fiindcă pe români îi socotea nişte sălbateci şi erupe frenetic „Vive la France”, soldaţii le răspund „Vive la România”. După ei, vehicole cu soldaţi împodobiţi şi aceştia cu lilieci aruncaţi asupra lor şi cântând „La arme”. M-au podidit lacrimile la gândul unde mă întâlnesc eu cu sufletul lui Iosif. Până seara la 7 trec, pe rând: cavalerie, infanterie şi artilerie, de se cutremură pământul sub ei. Publicul extasiat nu înceată din „Éljen a Román hadsereg”, Trăiască armata română!

Primarul oraşului, Rimler, însoţit de câţiva consilieri municipali şi de Coriolan Pop şi de Iustin Ardelean ies întru întâmpinarea generalului Moşoiu la uzinele de apaduct (pe Calea Clujului, la Uzina de Apă-n.r.), unde primarul cere ocrotirea oraşului.” Generalii români în frunte cu Traian Moşoiu sunt poftiţi apoi la Primărie pentru a primi „cheile oraşului”, dar şi a pune la punct câteva detalii administrative. La ieşirea din clădire, generalii armatei române se întâlnesc cu episcopul Ciorogariu care îi salută cu următoarele cuvinte:

„Domnule General!

Provedința divină a revărsat asupra noastră mila cea cerească, să serbăm ziua Sfintei Învieri, ca sfânta zi de înviere a neamului românesc.

Astăzi se înfăptuiește și pe acest pământ idealul unirei. Nici o parte a românismului nu a fost espusă atât de mult pieirei, ca țara Bihorului. Astăzi își primește răsplata pentru eroismul cu care și-a păstrat limba și legea străbună la aceste margini.

Unde este limba aceea omenească, care să poată cuprinde evlavia sufletelor desrobite, către Provedința Divină și sentimentul gratitudinei către vasele alese ale acestei Provedințe Divine, eliberatorii noștri? Întreg clocotul de sentimente îl cuprindem în rugăciunea de mulțumită către Atotputernicul Dumnezeu și în mărirea gloriosului Rege Ferdinand și a vitezei sale armate.

Când ne-a adus aici gloriosul împărat Trăian, ne-a adus ca pe o armată a civilizațiunei. Acest spirit civilizatoric ne-a susținut aici intacți aproape două mii de ani.

Armata  română încă vine în numele civilizațiunei, să împlinească postulatele dreptului popoarelor, promulgat de marele areopag constituit la Versailles. Ne rugăm, să fie cuprinsă în misiunea aceasta civilizatorică și ocrotirea elementelor de ordine a cetățenilor noștri maghiari, cari, împreună cu noi, au suferit ororile anarchiei bolșevice, ce le-am îndurat sub teroarea, de sub care astăzi ne eliberați.

Din tot sufletul nostru urăm: Trăiască Regele Ferdinand și Augusta Casă domnitoare, trăiască viteaza armată română și marii ei căpitani, crească și înflorească România-mare în veci, Amin”. 

Răspunsul generalului Traian Moșoiu:

Prea sfinte Părinte, Domnilor!

La 6 noemvrie anunt trecut, când am pășit în fruntea armatei pe pământul Ardealului, am simțit o adâncă emoție. Aceași emoție adâncă mă cuprinde astăzi, când intru, pentru întâia oară, în orașul D-Voastre, ca să vă slobozesc din suferințe.  Gândul nostru este de mult îndreptat spre D-Voastre.

Știam în ce situație critică ați rămas. Și fără să mai ezităm, am alergat să vă salvăm. Cu ziua de astăzi, regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraș și a județului Bihor. De azi încolo, D-Voastre sunteți cetățeni ai României Mari. Aceasta nu este numai o vorbă spusă într-un moment de elan, ci este o realitate vie. Sunteți anexați și alipiți de trupul Țării românești pe vecii vecilor.

Vă mulțumesc pentru buna primire și vă rog să strigați împreună cu mine: Trăiască M. Sa Regele Ferdinand! Trăiască România-Mare!”

Marţi, a treia zi de Paşti, a avut loc o şedinţă a Consiliul Naţional Român în Palatul episcopal greco-catolic, la care a participat şi generalul Ştefan Holban, care a rămas la comanda garnizoanei staţionate în Oradea, în timp ce armata a continuat ofensiva spre Tisa. Generalul a participat apoi la şedinţa consilului orăşenesc, unde primarul Rimler Károly „bineinvitând pe dl. general Holban şi prezentându-i omagiile oraşului întreg, îl roagă să asigure ordinea şi siguranţa publică şi să ia măsuri pentru provederea oraşului cu alimente şi cărbuni." Generalul i-a asigurat pe deputaţii orăşeneşti că reprezintă un stat civilizat şi comandă o armată disciplinată, care va veghea la păstrarea liniştii şi ordinii publice. Nu va tolera şi va pedepsi cu asprime însă orice propagandă naţionalistă sau bolşevică, iar trebuinţele oraşului vor fi asigurate. „Deosebiri de limbă şi naţionalitate nu voi cunoaşte, uşa mea va fi deschisă pentru toţi”, le-a spus generalul Holban.

Primarul Rimler Károly a cooperat o vreme cu noile autorităţi, iar în 23 mai i-a primit în Oradea şi pe Regele Ferdinand şi Regina Maria. Peste numai o lună, însă, la 62 de ani, primarul s-a pensionat, invocând o stare precară de sănătate. A murit în 1922, la 65 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Municipal, alături de restul familiei.

Consiliul Naţional Român a desemnat mai mulţi inspectori şi cenzori pe lângă toate instituţiile publice trecute sub autoritate românească, de la Prefectura Bihorului şi Oradiei, la poliţia oraşului, finanţe, sistem sanitar, poştă şi telegraf, presă, educaţie, alimentaţie publică etc, practic tot ce însemna serviciu public a fost trecut sub control românesc.

NOTA - În episoadele următoare vom prezenta ofensiva românească spre Tisa, bătălia care a avut loc aici, vizita suveranilor României la Oradea, campania militară peste Tisa şi ocuparea Budapestei.

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919; Episcop Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea 1926)

Explicaţii foto:

1. Harta operaţiunilor militare dintre Apuseni şi Tisa dintre 16 aprilie-1 mai 1919
2. Regele Ferdinand îl decorează pe generalul Gheorghe Dabija
3. Trupele române în Oradea, pe 23 mai 1919
4. Generalul Gheorghe Mărdărăscu şi regele Ferdinand trec în revistă trupele la Oradea
5. Trupe române în Oradea, 23 mai 1919
6. Episcopul Roman Ciorogariu, fotografie de pe coperta interioară a cărţii de memorii „Zile trăite”, Oradea 1926

Citeşte pe aceeaşi temă: 100 de ani. Războiul româno-ungar din 1919 - Expectativa de pe râul Tisa